Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Poveştile Catherinei Zelenak din Clopodia

Publicat în Povești5 comentarii

Catherina Zelenak are 91 de ani şi se numără printre ultimii şvabi care mai trăiesc în Clopodia. Trăieşte singură şi, din cauza unui accident de tren suferit în tinereţe, ea nu mai are picioare, dar asta nu o opreşte, nici măcar la această vârstă înaintată, să se îngrijească ireproşabil de casă. Am cunoscut-o în călătoria noastră la Clopodia din toamna trecută, la sfatul doamnei Mariana, poştăriţa satului. Tot ea ne-a dat detalii despre accidentul de tren, poveste pe care nu am reuşit (nici nu am vrut) să o confirmăm în vizita noastră la Catherina.

La 91 de ani, am mai multă rânduială în casă decât alţii din sat, care-s mai tineri!

Casa cu numărul 262. Ne-a deschis uşa şi ne-a întrebat cu ce ne poate ajuta. Am rugat-o să ne primească puţin la ea, să-i vedem casa şi să ne povestească despre istoria Clopodiei: Eu sunt prea bătrână pentru asta, cred că sunt alţii mai tineri care vă pot povesti. I-am răspuns că tocmai vârsta ei ne-a împins să-i batem la uşă şi a zâmbit: Atunci, poftiţi un pic înăuntru!

Şi afară am de lucru. Şi aştept oameni să-mi aducă lemne, ne-a spus ea, în timp ce ne conducea înăuntru. Vioaie, ne-a poftit în bucătărie şi ne-a invitat să luăm un loc pe scaun, dar nu înainte de a ne da fiecăruia câte o pernă tricotată. În casa ei ne-am întors în timp şi ne-am imaginat cum arăta viaţa de familie în Banatul de acum zeci de ani. În plus, casa arată impecabil, de o curăţenie cum rar ţi-e dat să întâlneşti: La 91 de ani, am mai multă rânduială în casă decât alţii din sat, care-s mai tineri.

Curioasă de ce ne aflăm prin Clopodia, îi povestim despre proiectul nostru şi despre lucrurile pe care le-am văzut în ziua respectivă prin sat, inclusiv despre vechea moară. Ce frumoasă era odată moara aia! Acum e distrusă complet, ne-a spus Catherina cu o urmă de nostalgie în glas. O întrebăm dacă ştie al cui e imobilul acum, dar subiectul e prea puţin important pentru ea: Nici nu mă mai interesează! Odată a fost un stăpân, după care a dat-o şi nu m-a mai interesat. Înainte era frumos acolo, stăteam pe afară şi în grădină… Apoi ne deschide uşa unei camere şi ne îndeamnă să intrăm, să vedem ce frumos e. Mobilierul e intact. Deasupra patului stă înrămată pe perete fotografia unei femei. E sora mea.

Catherina se ocupă singură de rânduiala casei. Uneori mai vin nepoţii să o ajute, când are mult de lucru. Vine fiica nepoatei mele, din partea surorii mele. Sora a murit la trei luni după ce a născut-o. Noi am crescut-o. Bineînţeles, ei sunt la Lugoj şi nu pot să vină când vor. Vin o dată pe lună sau o dată la două luni, aşa cum pot şi ei. Dacă doriţi să vedeţi ce fel de cuptoare erau înainte, ne spune ea, în timp ce ne deschide uşa altei camere. Aşa era tipul de cuptor înainte. Era înlocuitor de teracotă. Aşa bine m-am descurcat cu el! Mama era mult timp bolnavă, dar seara puneam lemne şi până în seara următoare era cald.

Ştiţi cum e: unul îşi bate joc, altul mă condamnă sau îi e milă.

Pe toata durata vizitei noastre, Catherina ne-a rugat, în repetate rânduri, să nu punem fotografii cu ea – o dorinţă pe care i-am respectat-o. Ştiţi cum e: unul îşi bate joc, altul mă condamnă sau îi e milă. Aşa că, sunt tot felul de oameni şi nu te poţi lua după ei. Numai poză, vă rog, să nu apară niciunde, că or mai fost aici şi alţii, şi toţi m-or înţeles. Pentru noi, Catherina e un exemplu şi, în cele 30 de minute petrecute în casa ei, i-am spus asta de câte ori am avut ocazia.

Un exemplu, aveţi dreptate. Vin la mine din Germania. Şi chiar din Ungaria am avut admiratori! La 91 de ani pot să socotesc şi, cu toate că îmi tremură mâna, am un scris minunat, compus frumos. Da, la anii ăştia! Ştiţi ce spun alţii? Din Moldova au fost aici şi mi-au spus: doamnă Cathy, prin dumneavoastră am văzut că se pot trăi şi anii grei şi se pot înainta. Au luat exemplu de la mine, cu toate că am fost aşa, dar m-am descurcat. Am făcut ciorapi de mătase, am tricotat ani de zile. După ce a murit mama mea, m-am lăsat, ca să mai lucrez şi în grădină. Nu e lux şi nou, dar bătrân şi curat. Nu am pentru ce să mă mai strădui să cumpăr ceva nou. Mama ei (a nepoatei Catherinei), când a murit, aia i-a fost rugămintea: ai grijă de copiii mei! Şi io am, până în ultima clipă. Şi încă dau (mâncare, zarzavaturi) şi la nepoţii mei, şi la strănepoţi. Multe se pot face, dacă ai voinţă şi nu ai o fire puturoasă, zice ea, râzând. Fiecare să-şi facă cum crede şi aia are!

Am fost rău preocupată şi tot stresul ăsta,  de mă întrebam: oare mai termin? Până o fost gata acoperişul casei, fântâna era veche şi trebuia să vină să toarne o placă de ciment. Azi or putut, mâine nu, dar am reuşit să trag apă până în casă. Iaca am făcut şi asta şi am în casă apă. Am avut şi o cheltuială mare, însă am stat şi am făcut economie. Un citru de un leu nu mi-am luat, ca să pot plăti pe cei care lucră.

Când deschizi uşa de la stradă, vezi cine locuieşte în casă.

Am rugat-o pe Catherina să ne spună cum era viaţa în sat pe vremuri: E mare deosebire faţă de cum a fost înainte: aşa o înţelegere bună! Şi în familie, eu cu surorile mele nu ne-am certat sau la noi în casă să fie vreo supărare mare… Nu o fost! Dar azi, când auzi că se despart, că se ceartă, aşa merge acuma! La televizor mă mai uit la ştiri. Ziua mai bine mă duc şi fac ceva. Chiar acum, înainte de masă, m-am dus şi am mai tăiat iarba. Şi mai erau nişte frunze în grădină şi nu m-am lăsat până nu le-am măturat pe toate. Ştiţi cum spune omul? Când deschizi uşa de la stradă, vezi cine locuieşte în casă. Şi aşa e! Mariana, când o fost azi cu pensia, a spus: de ce măturaţi curtea? Lăsaţi să putrezească acolo. I-am zis că mă doare capul, că n-am putut să las frunza, dar acum e măturat? E măturat! Doamna doctor când vine, spune: ce casă liniştită! Nu e lux, dar e curat. Parcă nici recolta nu mai e aşa cum a fost odată. Acum e totul altfel. Totul e distrus. Tineretul la oraş. Ăi bătrâni au murit, şi tot s-a pierdut.

La noi s-au învăţat patru limbi: nemţeşte, ungureşte, sârbeşte şi română. În Clopodia erau şi cehi, dar au plecat în Cehoslovacia, nemţii au plecat în Germania. Săracul tată al meu era dulgher. A făcut multe căşi şi a fost iar un om foarte, foarte harnic şi punctual şi nu şi-a bătut joc: lui ăla mai sărac i-a lucrat mai ieftin. La noi în casă nu era ceartă, era o înţelegere între surori şi aia îmi pare rău, că numai ce văd la televizor nu-mi place şi zic: ce lume rea şi ce nedreptate! Înainte nu era televizor, dar aşa era obiceiul, să ne punem la stradă şi să mai vorbim cu unul, cu altul. Dar, în timp, unul a mai trecut, altul o mai venit. Dar acum, dacă nu ar avea televizor, omul ar fi chiar pierdut, că nu ar mai şti nimic din alte părţi.

Aşa o înţelegere era, nu vă pot spune!

La întrebarea noastră despre familiile de nobili care au trăit în Clopodia, Catherina ne-a spus cu fermitate: Asta nu prea m-a interesat. Satul nu era aşa înainte. Nici asfaltat nu era. Însă, era mai multă înţelegere şi învăţătorului i se dădea mai multă omenie decât acuma. Copiii se uită la el de parcă îi prietenul lor, nu-l respectă. Înainte respectai pe unul care era cu şcoală. Aşa o înţelegere era, nu vă pot spune! Sau de ajutat: noi am avut pământ şi veneau toţi vecinii să ajute. Când aveau ei de lucru, mergeam noi să ajutăm. Acum, dacă te văd că ai ceva, nu le convine. Dacă nu lucră? Care lucră, totuşi are. Care nu lucră, nu are, dar aşteaptă.

Înainte să plecăm, ne spune că numele ei de familie, Zelenak, e mai mult slovac, deşi ea e nemţoaică. Apoi ne reaminteşte: Atât vă rog frumos, să nu puneţi poze. La anii ăstia, rar se mai găseşte aşa. Oare pe mine nu mă doare nimic? Oare mie nu mi-e rău? Da, dar nu-i voie să nu pui tot la punct. Aşa că eu mai bine lucrez, boala îmi trece altădată.

Dacă mergeţi vreodată în Clopodia  (jud. Timiş), opriţi-vă câteva minute şi pe la Catherina, pentru poveşti şi să-i vedeţi frumoasa casă. Din Timişoara, în Clopodia se poate ajunge pe DN59/E70 (vezi harta), satul aflându-se la 70 de km de Timişoara. Drumul de acces este foarte bun, cu mici excepţii pe ruta Moraviţa-Jamu Mare, unde se fac lucrări.


Articol scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc

5 comentarii la "Poveştile Catherinei Zelenak din Clopodia"
  • Verdet Viorica (Uta)
    25 noiembrie 2014 la 21:44

    Felicitari si multumiri pentru acest material deosebit despre un om special care traieste in satul copilariei mele, Clopodia. M-am simtit oarecum ciudat cand am citit articolul si am vazut imaginile…De ce? In urma cu vreo cinci ani, in timp ce ma indreptam spre cimitirul bunicilor, pe straduta de langa scoala, am zarit o minunatie: o casuta ca o bijuterie, ca-n povesti, pe care am numit-o ,,ciupercuta”. M-am oprit si am privit-o uimita, cat e de gingasa, inconjurata de flori si de o gradina fara cusur. Ma intrebam cine locuieste acolo, desigur oameni gospodari. Nu stiam ce si cum, dar, din ziua aceea, nu trec prin Clopodia fara sa ma duc la ,,ciupercuta” mea. Ba chiar m-am interesat daca nu cumva va fi de vanzare, caci simteam o atractie deosebita. Era compatibila cu felul meu de-a fi. Acum gasesc mica minune prin intermediul internetului si-mi dau seama ca a atras privirea atator trecatori. Deci, noi, oamenii suntem captati de frumusete, puritate, naturalete. Avem multe puncte comune, uneori parca am fi un singur organism si totusi exista atata rautate. Dar ea paleste in fata virtutilor, a omului-om. Extraordinar! Deal cu deal se intalneste, dar om cu om. Si totusi, eu nu o cunosc pe batranica noastra. Ea imi cunoaste neamul, dar pe mine nu cred. Poate ca in viitorul apropiat voi merge personal sa-i fac o surpriza. Mi-as dori tare mult! Multumesc in numele tuturor cititorilor, ,,clopocenilor” pentru darul oferit de cei interesati pentru satul meu drag. Va doresc tot binele din lume!!!

  • Monica
    12 decembrie 2014 la 16:15

    Am citit cu mult interes povestea Catherinei Zelenak, deoarce Clopodia este satul bunicilor mei. Intreband-o pe mama, daca a auzit cumva de ea, am aflat toata povestea lui Kathi, cum o numeste mama. Mai mult – mama mi-a povestit ca venea des in vizita la bunica mea si ca a vizita-o impreuna cu bunica la spital, dupa ce s-a intamplat nenorocirea- ea avand la vremea aceea vreo 9 ani… multumesc la randul meu autorilor si transmit multe salutari din partea familie Olhaus – poate ajung cumva la Kathi salutarile si poate isi aduce aminte de vremurile acelea la Resita…

  • Monica
    14 decembrie 2014 la 08:22

    … isi aduce aminte de Lina, Margit, Philip si Maria ( Mari)

  • Vasile Munteanu
    11 ianuarie 2015 la 12:49

    Am deosebita onoare sa o am pe tanti Kathi vecina.O singura data am fost la dumneaei in casa si am ramas uluit de rinduiala perfecta de acolo.
    Cu deosebit respect sa te tina Dumnezeu multi,multi ani de aici in colo sanatoasa,tanti Katherina

  • MIHAELA
    5 februarie 2016 la 08:38

    Niste flori minunate, o gradina impecabila si o voce blanda! Nu multa lume i trece pragul, eram copil si imi dadea postarita sa-i duc corespondenta…primeam panselute sa i duc doamnei invatatoare, niciodata nu lasa pe nimeni sa rupa flori decat ea! Doamne ajuta

Lasă un comentariu