Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Prin Banatul de altădată: Clopodia

Publicat în Plaiuri1 comentariu

În Clopodia am fost în toamna lui 2013. A fost printre primele noastre călătorii prin Banat. Ştiam că acolo vom găsi două foste reşedinţe nobiliare. Ne-am spus că vizita la Clopodia va dura maxim trei ore, cu tot cu drumul dus-întors: facem fotografii, stăm de poveşti cu localnicii (dacă avem noroc) şi ne întoarcem la Timişoara. Desigur că subestimasem potenţialul şi frumuseţea plaiului bănăţean şi am realizat asta de îndată ce am zărit Clopodia de sus, de pe deal (aşa ca în fotografia de mai sus).

Când am intrat în sat, am avut strania senzaţie a întoarcerii în timp. Erau foarte multe case vechi, biserici diferite (majoritatea părăsite), două castele (conace) şi o veche moară, în faţa căreia am oprit maşina şi am luat satul la pas timp de şaşe ore.

Noi suntem dotaţi cu toate bisericile şi toate categoriile de oameni în sat.

Norocul nostru a fost că ne-am întâlnit tocmai cu poştăriţa satului, cu doamna Mariana. I-am atras atenţia, probabil, prin curiozitatea noastră faţă de moară, de care nu ne mai dezlipeam. „Moara e a unui om din Banloc”, ne-a spus ea, pe un ton primitor. Fiindcă moara era închisă, ne-a dus în casa vecină, să o vedem mai bine, măcar din lateral. „Casa asta are peste 100 de ani. Aici trăia o femeie care dădea lecţii de pian copiilor de nobili. Pe noi nu ne crede nimeni când le spunem cum era înainte în Clopodia, cu caleşti trase de câte opt cai albi pe drumurile astea, cum vezi numai în filme”, ne-a mai povestit doamna Mariana, în timp ce intram pe poarta casei, unde ne-a întâmpinat actuala proprietară, la fel de prietenoasă. De acolo, din curte, printre dărăpănăturile morii am văzut un dric. „Mă mir că mai rezistă dricul ăsta, fiindcă ţiganii au luat tot fierul şi l-au vândut!”

În Clopodia sunt cinci biserici ale mai multor culte (ortodox, evanghelic, reformat, greco-catolic și romano-catolic). Cea mai nouă e cea ortodoxă, finalizată pe interior, dar cu pereţii exteriori încă în roşu. „Zici că-i o catedrală! Îi ca catedrala acuş la Timişoara! Noi suntem dotaţi cu toate bisericile şi toate categoriile de oameni în sat”. Până la biserica ortodoxă nu am ajuns, însă am imortalizat bisericile romano-catolică, greco-catolică şi reformată.

În Clopodia a fost cândva un atelier de mobilă, cu 20 de angajaţi. În incinta fostului atelier funcţionează astăzi un magazin alimentar. “De aici o plecat în o grămadă de ţări mobilă!” Înainte să existe atelierul, clădirea găzduia şcoala. Fiindcă am observat că în Clopodia nu prea sunt case renovate, am întrebat ce fac localnicii pentru a-şi câştiga existenţa: o parte din ei se duc la Timişoara şi la Deta iar alţii în ţări străine, la muncă. “Mare parte a tineretului de aicia nu le place munca. Asta îi! Trăiesc pă pensile lu’ ăi bătrâni. La care mai vedeţi casă întreţinută, ăia ori or intrat cu capul de tot în bănci, de abia pot să-şi achite datoriile, ori au pe careva care lucră pe dincolo şi-i sponosorizează cu bani. Dar, în rest, din puţinii bani ca ăştia nici nu poţi să trăieşti. De ce măresc pensiile şi salariile şi ei urcă (preţurile) la benzină şi motorină? Pentru ce măresc? Că mai mult iau decât măresc. Pensia e bătaie de joc: 32 de ani am pe cartea de muncă şi pensie de 510 lei pe lună.”

Povestea Catherinei Zelenak din Clopodia

„Avem în sat la noi o femeie de 91 de ani. De la 18 ani nu are picioare. I le-o tăiat trenul. Bine, ea s-o aruncat sub tren. O fost servitoare şi răspundea cu argintăria, de vasele de argint. Între timp, şi-o găsit un prieten, ca fiecare fată tânără, nu? Într-o noapte s-o furat un serviciu de argint. A doua zi, când o mers la lucru, or scos-o afară, or zis că-i hoaţă, or făcut-o în toate felurile între atâta lume cu care o lucrat şi s-o simţit jignită. Ea tot o zis că nu l-a luat. De ruşâne, mai mult de ruşânea lui prieten, s-o dus şi s-o aruncat sub tren. Trenul nu că o omorât-o, dar i-o tăiat picioarele. Dar, să vedeţi voi femeia aia cât munceşte şi cât are în casa ei! Mâinile ei atât îs de lungi, că numai pe ele umblă. În cocină, la porc, trage sacul de nylon şi spală. Ce, unul tânăr? Dracu’ dacă mai lucră aşa! Vai ş-amar!”, zice doamna Mariana.

„Şi nu are pe nimeni. Cine o mai luat-o fără picioare? O crescut o nepoată, a lu’ soră-sa, că aia după naştere, la trei luni, o murit. Ea a ţinut fata la liceu, la facultate, acum locuieşte în Lugoj şi mai vine să-i spună ce să sape grădina, să-i deie ce-i trebe. Tare să năcăjeşte femeia. Zic: nu-i mai fă! Păi, trebe să-i fac, că-mi lasă de acolo. Jumate e a ei, jumate e meu şi trebuie să lucru. Na!”

„Mulţi merg la ea în vizită. Ea nu umblă în sat, dar ştie toată rânduiala de aici mai bine ca io. Când mă duc la ea mă întreabă: Mareană, aia-i aşa? Mareană, da’ ăla-i aşa? Catherina Zelenak. Casa 262. Ea-i tare bucuroasă când merge cineva să-i facă vizită.”

Impresionaţi de povestea Catherinei Zelenak, la sfatul doamnei Mariana, am fost să-i facem o vizită. Nu ne-a spus nimic despre modul în care şi-a pierdut ambele picioare, nici despre cum erau nobilii din Clopodia de altădată. În schimb, doamna Catherina ne-a dat câteva lecţii de viaţă şi ne-a arătat casa ei (şvăbească), pe care o întreţine impecabil, în ciuda vârstei ei înaintate. Povestea poate fi citită aici.

Scurt istoric

Clopodia este atestată documentar din anul 1598, într-un defter turcesc, cu numele Klopotiva. În Evul Mediu, era o localitate românească şi mai târziu e amintită ca aşezare valaho-slovacă. În registrele din 1717, Clopodia este menţionată ca localitate cu 42 de case, aparţinând districtului Vârşeţ1)Wikipiedia – Clopodia. În 1779, ea este inclusă Comitatului Caraş-Severin şi ulterior Comitatului Timiş. În 1914, Samu Borovzsky aminteşte că în Clopodia (Klopodie) existau 334 de case, 2031 de locuitori (dintre care 438 maghiari, 723 de români, 419 nemţi şi 381 cehi, majoritatea populaţiei fiind de religie romano-catolică), poştă, telegraf şi gară. Biserica romano-catolică a fost ridicată în 1898, cea ortodoxă în 1826 şi cea reformată în 1923.

În 1826, Janics István cumpără satul de la trezorerie şi apoi îl vinde familiei Zombori Oexel (Ronay), fiind împărţit între cele trei fiice Ronay. Prin anii 1840, primul teren aparținea lui Nyeki Alberte, al doilea lui Beniczky Miklos şi al treilea lui Onossy Matyas. În continuare, în secolul al XIX-lea, terenurile au fost împărţite între diferiţi nobili ai vremii. În Clopodia există două castele: unul construit de către Nyeky Antal, în 1840 (locuit mai târziu de dr. Wekerle Sandor, de unde i-a rămas şi numele), şi altul, ridicat în 1859, de către Onossy Matyas (mai apoi locuit de Manaszy Gyula, de unde-şi trage denumirea de astăzi).

Informaţii utile

În Clopodia (jud. Timiş) se poate ajunge din Timişoara pe DN59/E70 (vezi harta), satul aflându-se la aproximativ 70 de km de oraş, chiar la graniţa cu judeţul Caraş-Severin. Drumul de acces este foarte bun, cu mici excepţii pe ruta Moraviţa-Jamu Mare, unde se fac lucrări. Nu există locuri de cazare în zonă. Mâncare rece se poate cumpăra de la magazinele alimentare din Clopodia.


Articol scris de Alexandra Palconi

Traducere în limba engleză de Doiniţa Spuză

Credit foto: Flavius Neamciuc

Surse   [ + ]

1. Wikipiedia – Clopodia
1 comentariu la "Prin Banatul de altădată: Clopodia"
  • Poveştile Catherinei Zelenak din Clopodia | Prin Banat
    28 septembrie 2014 la 18:17

    […] la această vârstă înaintată, să se îngrijească ireproşabil de casă. Am cunoscut-o în călătoria noastră la Clopodia din toamna trecută, la sfatul doamnei Mariana, poştăriţa satului. Tot ea ne-a dat detalii […]

Lasă un comentariu