Lindenfeld, satul părăsit

Lindenfeld e un sat de munte din judeţul Caraş-Severin, înfiinţat de pemi (colonişti germani proveniţi din Boemia), astăzi părăsit. Condiţiile grele de viaţă, iernile aspre şi căile de acces foarte dificile au dus la o depopulare treptată a aşezării, ultimul locuitor fiind înregistrat în urmă cu aproape două decenii. În mod paradoxal, Lindenfeld continuă să existe oficial şi are cod poştal. Asemenea unui muzeu în aer liber, ruinele fostului sat de pemi sunt vizitate anual, îndeosebi în timpul verii, de un număr considerabil de turişti.

Câmpul cu tei al pemilor bănăţeni

Situat la o altitudine de 760 m în Masivul Semenic, Lindenfeld a fost înfiinţat în anul 1828 de pemii veniţi din regiunea Klattau. În cursul aceluiaşi an, aceştia au întemeiat alte patru colonii: Sadova Veche, Brebu Nou, Gărâna şi Wolfswiese.¹⁾Pesty Frigyes – A Szörényi bánság és Szörény vármegye története, Budapest, 1877 Evoluţia numărului de locuitori din Lindenfeld a cunoscut momentul maxim în anul 1920, când trăiau aici 302 suflete. În Anuarul Socec al României Mari (1924-1925), satul apare cu o populaţie de 230 de persoane, cea mai importantă gară aflându-se, la fel ca în zilele noastre, la o distanţă de 23,5 km, în Caransebeş.

Lindenfeld în anul 1966/ FOTO: lindenfeld.wordpress.com

Populaţia din Lindenfeld a fost exclusiv de etnie germană şi niciodată nu a avut loc o căsătorie mixtă. Maria Wasselak, o fostă localnică, îşi amintea că tinerii erau lipsiţi de şanse de viitor, se învăţa într-o clasă simultană I-IV, condusă de un singur dascăl, care mai avea şi sarcina de a-i învăţa pe copii limba română, lucru dificil, deoarece acasă vorbeau doar germana, părinţii lor necunoscând româna. 

În sat se putea ajunge doar pe jos sau cu căruţa trasă de cai, pe un drum neamenajat. Bărbaţii, dar şi multe femei, lucrau în silvicultură (tăiatul şi reînsămânţatul copacilor din pădure). Aceste lucrări se făceau aproape în exclusivitate iarna, vara fiind ocupaţi cu lucrările pe ogoarele (loturile de pământ) proprii. Banii câştigaţi ajungeau doar pentru lucrurile esenţiale.

Unii bărbaţi tineri şi-au căutat locuri de muncă în Caransebeş. Din cauza lipsei căii de acces, transportul era dificil: un autobuz circula până la poalele dealului (Unternberg, aşa numeau oamenii locul, pe drumul forestier Poiana-Lindenfeld). De acolo, muncitorii trebuiau să mai urce panta abruptă, pe poteca neamenajată, timp de 30-45 de minute până în sat.²⁾Mircea Rusnac –Amintirile unei foste locuitoare din Lindenfeld

În 1975, în “Câmpul cu tei” (traducerea numelui Lindenfeld) trăiau 178 de pemi germani. După aceea, satul s-a depopulat complet, mai ales după anul 1990, când majoritatea a emigrat în Germania. Ultimul pem, bătrânul Paul Schwirzenbeck, nu a vrut să-şi părăsească satul şi a locuit singur în Lindenfeld până în 1998. A murit în toamna aceluiaşi an, în Caransebeş, la vârsta de 83 de ani, fiind accidentat de o maşină.

Povestea Hildei Grenzner din Lindenfeld

Din satul plin de viaţă de altădată, astăzi, în Lindenfeld au mai rămas în picioare doar biserica şi câteva case, toate aflate într-o stare avansată de degradare. Totodată, am fost surprinşi să găsim acolo şi câteva case în proces de renovare/construcţie. Despre una dintre ele am aflat că e a unui neamţ, ai cărui strămoşi erau originari din Lindenfeld. Planul lui ar fi să deschidă aici o pensiune şi, în timp, să reînvie fostul sat al pemilor prin turism.

Plimbându-ne printre mormanele de piatră, care altădată erau parte din pereţii modestelor case din Lindenfeld, am ajuns până la gardul cimitirului. Vegetaţia a acoperit majoritatea mormintelor şi doar câteva cruci au mai rămas întregi, multe dintre ele fiind căzute la pământ.

Doar un singur mormânt pare intact, cel mai îngrijit dintre toate, care ne-a atras atenţia. Pe tăbliţă era scris numele Hilde Grenzner, născută la 18 octombrie 1942 şi decedată în 11 august 1945. Era împrejmuit de un gard de fier şi avea o candelă pusă deasupra, semn că cineva apropiat sau cei care-i cunosc povestea mai trec uneori pe la mormântul fetiţei care a plecat prea devreme dintre cei vii.

Hilde a fost fetiţa Juliannei şi a lui Franz Grenzner. Tatăl ei era o personalitate de prim rang în mica lume a Lindenfeldului. Pe vremea aceea, el deţinea un aparat de fotografiat şi radio, care erau mari rarităţi nu doar în satul acela pierdut între munţi, ci la nivelul întregii ţări. Prin urmare, ei erau informaţi despre ceea ce se petrecea atunci în lume. Franz ştia că nazismul nu avea viitor în Germania şi că războiul va fi pierdut. El încerca să îi avertizeze pe consătenii săi, însă aceştia, la fel ca şi alţi germani, nu voiau să creadă aşa ceva. Prin urmare, unii au ajuns să îl privească cu suspiciune sau chiar cu ură, acuzându-l de a fi “bolşevic”. Şi atunci, ca şi astăzi, era o mare diferenţă între cei care se informau asupra situaţiei şi ceilalţi. 

După 23 august 1944, s-a dovedit că Franz Grenzner avusese dreptate. Germanii din România erau consideraţi în bloc duşmani, indiferent de opiniile lor anterioare. Curând au început să fie deportaţi în U.R.S.S. Julianna Grenzner a fost şi ea arestată şi dusă la Caransebeş în acelaşi scop, fiind salvată de la deportare de un frate, care s-a oferit să meargă în locul ei şi care din această cauză şi-a petrecut următorii cinci ani în lagărele ruseşti. Franz Grenzner a fost ţinut până în 1945 în patru lagăre de concentrare româneşti, în condiţii de mare mizerie şi înfometare, supravieţuind numai datorită pachetelor pe care le primea de acasă. Unde în acelaşi timp s-a produs şi nenorocirea. […] după arestarea părinţilor, viaţa acestei familii fericite s-a înrăutăţit mult. Hilde s-a îmbolnăvit grav în condiţiile iernii foarte aspre 1944-1945, dar în localitate nu existau medici şi nici posibilitatea de a fi dusă în altă parte pentru tratament, ea fiind foarte slăbită. Toate strădaniile Juliannei Grenzner de a determina un medic să meargă la Lindenfeld au eşuat. În scurt timp, biata fetiţă a murit, în timp ce tatăl ei se afla încă în lagăr (11 ianuarie 1945). Când s-a putut întoarce era prea târziu şi tragedia deja avusese loc. Hilde Grenzner, ca şi mulţi alţi copii şi adolescenţi ai acelor timpuri, murise din cauza inexistenţei asistenţei medicale³⁾Mircea Rusnac – Îngerul din Lindenfeld.

S-or dus. S-or dus tăţi!

Doar ciobanii din satele din împrejurimi mai locuiesc în Lindenfeld, dar numai pe timpul verii. Aşa i-am întâlnit şi pe Moşu Jurchescu şi soţia lui, care au venit cu oile în Lindenfeld după Paşti şi se mai întorc acasă abia prin luna octombrie. Când ne-au văzut, ne-au întrebat, în frumosul grai bănăţean, dacă am venit să vedem spărturile. “Când or fost niemţi aici, o fost aranjat. La ei pă livezi n-ai văzut o pietrişică. Foarce gospodari or fost! Nu ce lăsau nici cu pişioarăle să treci prin livadă. Numa’ pă drum!”

Moşu’ Jurchescu are 70 de ani şi e originar din Poiana. Are 300 de oi şi vreo 4 vaci, pe care le aduce vara  în Lindenfeld, fiindcă-i mai răcoare. “Mi-s bănăţan dă aici, din Poiană, din Poiana-Buchin. Am două căşi în Poiană. Am una, cum ce bagi, iestă o fântână. Nu-i dă gata. Ş-atunci mai am una, a patra cum treşi podu dă la biserică. Tot a mea-i casa. Numa stau cu vaşile, am viţăi. Vara, îi scot pe la niemţii ăştia. Aieru îi mai curat, mai altă formă îi. Acolo, cătră sat, îi cald. Numa’ anu ăsta nu prea fu până acu’ căldură. Da’ io nu şciu, poace va mai veni. DAR, iaca să duşe vara, treşe Sfântu’ Ilie, gata! Ce să faşi? Ne chinuim pă aici. Toţi ne chinuim. Unii p-o parte, unii p-ailaltă: fără muncă nu să poace!” 

Ciobanul nu e doar un martor al fostului sat de pemi, ci i-a cunoscut pe localnici îndeaproape. De fiecare dată când întâmpină turişti, el ştie să le spună câte ceva despre fiecare colţ din Lindenfeld. “Ăsta o fost sat numa’ dă niemţi. Dacă chiar m-or întriebat unii ge la Bucureşti: “Da, dumneata mai şcii cum îi cheamă?” Păi cum să nu şciu? Şciu şi a lu fiecare, a cui casă o fost. Io am şciut tăţi care cum i-o chemat.” De la el am aflat ce s-a întâmplat şi cu casa de la numărul 10, una dintre puţinele construcţii din Lindenfeld în care se mai păstrează şi azi corpuri de mobilier şi obiecte care au aparţinut atât germanilor, dar şi altor oameni care au locuit ulterior în ea. “O fost cumpărată de unu’ din Cârpa (sat) de la niemţi. Pă urmă o lăsat-o. O mai stat în ea unu’ de la noi (Poiana), da’ când o văzut că să prăpăgieşce, numa’ o strâcat-o. Şî aia o fost casă bună! Iară cât or stat ăi bătrâni o fost bun. Acu’, ăşcia cineri, n-or mai vrut-o. Or luat şî ţâgla.”

“N-aveţi ce să vegeţi pă aici. Nu-i nimic pă aici. Biserica era îngrijită ca lumea când or fost niemţii. Păstă drum dă biserică era birtu’. Când ieşeau dă la biserica, merjeau girect la birt. Tătă ziua treceau (prin Poiana) cu cociile cu sticle goale. Atâta or beut niemţii ăşcia. Or fost şî gospodari, da’ şî cu beutura… O mai renovat-o (biserica) unu’ de la Gărâna. O zis că mai vine, de o renovează şî pri-năuntru. Da’ nu o mai venit. Poace va veni acu’, prin august, eu şciu? Unii de la noi gin sat or pus pleu pă ea. O fost paradită rău.”

“O venit unu’ acolo, de la gial, vizavi dă biserică. O renovat un pic casa, da’ o avut o operaţîe şî n-o mai venit. O zis că poace acu, în august, vinie să pună lemnu’, să o astruşie.”

Moşu’ Jurchescu crede că iernile aspre şi condiţiile vitrege de viaţă i-au împins pe pemi să părăsească satul Lindenfeld. “Unii s-or dus prin Reşiţa, prin Şiria, şî când s-o dat voie să plece, atunci or lăsat tăt şî s-or dus tăţi, după Revoluţie. Ei or fugit dă aici din cauza lu’ viscole. Când or văzut că le-o dat drumu să să ducă în Germania, fiecare unge vre, or plecat. S-or dus. S-or dus tăţi!”

Drumul până-n Lindenfeld

Pemii erau oameni gospodari şi întotdeauna se îngrijeau ca drumul până în Lindenfeld să fie mereu curat: “Ăşcia or fost foarce gospodari, niemţii. Uice, aveau un drum aici, da’ acu’ s-o spart. Ei, toată săptămâna, cu mic, cu mare, făşeau drumu’, să nu-l spargă apa”, îşi aminteşte Moşu’ Jurchescu. Din păcate, astăzi nu prea mai e nimeni care să întreţină calea de acces până în “Câmpul cu tei”, aşa cum făceau pemii. În anul 2011, primăria din Buchin a turnat pietriş, cu gândul să consolideze drumul şi, în cele din urmă, să-l asfalteze – un lucru care nu s-a mai întâmplat. Chiar şi noi, în călătoria noastră către Lindenfeld, de teama drumului “spart” de ploaie, am renunţat la maşină şi ultimii 5 km i-am parcurs pe jos. Alţii, în schimb, îşi încearcă norocul şi urcă până-n sat cu maşinile.

Moşu’ Jurchescu ne-a mai povestit despre nişte turişti străini care s-au împotmolit în drum spre Lindenfeld: “Or venit nişce străini la mine. Unu’ şcia aşa un pic româneşce: cum să facă? N-or putut să treacă. Ş-atunci am pus, tot am pus petroanie, am umplut acolo. Când or văzut, s-or apucat şî iei ş-or umplut. Or trecut pă urmă. Din Polonia, polonezi or fost! Aveau nişce măşâni… Păi da, că n-or putut la cleanţ. Tot o probit (şoferul) înaince şâ-napoi, da n-o reuşât. Când am pus pietroanie, imegiat or trecut. Pă urmă s-or dus.”

Informaţii utile

Din Caransebeş, în Lindenfeld se poate ajunge cu maşina prin Buchin-Poiana (vezi harta). Până la ieşirea din Poiana, drumul este îngust, dar asfaltat. Înainte cu 5 km de Lindenfeld, acesta se înrăutăţeşte şi nu recomandăm urcarea spre sat cu maşina, mai ales dacă nu aveţi 4×4. Un alt traseu leagă satul de Gărâna, care poate fi parcurs pe jos, prin munţi, în aproximativ 3 ore şi jumătate (doar la dus). În zona Lindenfendului există multe stâne, aşa că noi vă recomandăm să aveţi mare grijă la câini (noi am scăpat de ei ca prin minune, salvaţi chiar de un cioban).

În anul 2005, Ioan T. Morar a publicat o carte care poartă numele aşezării şi al cărei subiect a influenţat lansarea, în 2014, a filmului “O poveste de dragoste, Lindenfeld“, în regia lui Radu Gabrea.

De asemenea, profesorul doctor în istorie, Mircea Rusnac, cercetează de mai mulţi ani trecutul satului părăsit din Masivul Semenic, publicând rezultatele obţinute pe un blog dedicat. Îi mulţumim pe această cale pentru ajutor şi pentru informaţiile furnizate!

Articol scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc