Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Conacul Mocioni din Foeni

Publicat în Povești13 comentarii

Puţini sunt cei care ştiu că actualul cămin cultural din comuna Foeni (judeţul Timiş) s-a numărat cândva printre cele cinci reşedinţe ale familiei Mocioni din Banat. Construit în 1750, conacul Mocioneştilor din Foeni este una dintre cele mai vechi clădiri de pe plaiurile bănăţene. Din păcate, la fel ca majoritatea fostelor reşedinţe nobiliare din regiune, monumentul istoric se află în stare de degradare şi, de-a lungul anilor, arhitectura i-a fost modificată în repetate rânduri.

Scurt istoric

Povestea localităţii Foeni începe din perioada romană, când aici se afla Castrul Bacaucis. Prima atestare documentară are loc în anul 1289, cu ocazia convocării unei diete la Föen de către regele Ladislau al III-lea. La 1400, Foeni apare în proprietatea familiei maghiare Chaak (sau Ksaky/Ksaki). În Evul Mediu a făcut parte din Comitatul Timiş iar în vremea administraţiei habsburgice, respectiv austro-ungare, a fost repartizată Comitatului Torontal.1)Samu BorovszkyMonografia Comitatului Torontal, 1912

În anul 1912, aici trăiau 2041 de suflete (din care 238 erau maghiari, 506 sârbi şi 1297 români) şi existau 375 de numere de casă, poştă, telegraf şi gară. Biserica ortodoxă a fost constuită în 1882. Şase ani mai târziu, în 1888, este ridicată şi biserica sârbească2)Samu BorovszkyMonografia Comitatului Torontal, 1912. Conform Anuarului Socec al României Mari, între 1924 şi 1925 totalul populaţiei din Foeni era de 1791. La ora actuală, Foeniul este sediul comunei cu acelaşi nume, care include şi Cruceni, un sat întemeiat în secolul al XVII-lea de colonişti germani. Cele două sate însumează laolaltă 1737 de locuitori.

Familia Mocioni şi ramura de Foen3)Teodor BotişMonografia familiei Mocioni, Bucureşti, 19394)Neagu DjuvaraAromânii, Bucureşti, 2012

Comuna Foeni a avut un rol însemnat în istoria familiei de origine aromână Mocioni, ai cărei membri au fost politicieni, cărturari sau filosofi. Au ocupat funcţii înalte şi s-au înrudit cu marea nobilime maghiară, dar au militat întotdeauna pentru emanciparea şi drepturile românilor din Banat şi Transilvania, atât în plan politic, cât şi cultural. Erau originari din Tessalia, unde principala lor ocupaţie era creşterea oilor şi valorificarea produselor obţinute de la acest animal, ei reuşind să-şi vândă marfa până în cele mai îndepărtate centre comerciale ale Imperiului Otoman.

“Cunoscînd o ascensiune vertiginoasă, locurile natale curînd nu au mai putut-o cuprinde. De aceea familia Mocioni se mută, după cum se şi cuvenea, de timpuriu, la Moscopole unde va fi considerată curînd, printre cele mai înstărite. Aveau curţi şi case măreţe, precum şi o biserică proprie, ornată cu rare podoabe de cult din aur şi argint, ca şi mulţime de covoare orientale. Cultul în această biserică a fost săvîrşit permanent numai de preoţi membri ai familiei. […] Negustorind pe urmele învigătorilor, Mocioneştii, încărcîndu-şi averile pe catîri, au pornit în pribegie voită spre Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Ungaria şi Austria5)Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4.”

Alexandru Mocioni
Alexandru Mocioni

Figurile de seamă care au stat în fruntea arborelui genealogic al familiei au fost Petru şi Constantin Mocioni, care, în 1690, au urmat marea migraţie a patriarhului Arsenie. Petre moare în bătălia de la Zenta (1697), în armata lui Eugeniu de Savoya, şi Constantin Mocioni, alias Popovicz, devine preot al comunităţii ortodoxe din Pesta (1747). A trăit până la vârsta de 110 de ani şi a avut cinci copii, dintre care sunt amintiţi doar trei: Mihaiu, Andrei şi Petru. Cel din urmă a murit în anul 1775, nu a avut urmaşi şi a lăsat toată averea sa lui Andrei.

Activând amândoi în comerţ şi în finanţe, Andrei şi Mihaiu scindează familia în două ramuri: una la Pesta, cealaltă la Miskolc şi la Tokaj, în nordul Ungariei. În 1780, Andrei cere şi primeşte, de la împăratul Iosif al II-lea moşia Foeni de Banat, astfel creându-se linia “de Foen”.

„În 1782, înainte de a primi confirmarea înnobilării sale, Andrei a fost împuşcat de un necunoscut, în timp ce se afla în casa administratorului său. Ca atare, diploma de înnobilare, în cadrul căreia se stipulau drepturile de care urmau a se bucura descendenţii lui Andrei, inclusiv acordarea domeniului Foen, a fost emisă pe numele soţiei sale, Ecaterina Mocioni, născută Cojoca (care a trăit pînă în 1824) şi fiilor săi6)Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4.”

Andrei Mocioni de Foen (sursă: Wikipedia)

Andrei Mocioni de Foen (sursă: Wikipedia)

Printre cei mai importanţi membri ai familiei s-au numărat Andrei Mocioni de Foen, contesa Ecaterina de Mocioni, Antoniu Mocioni de Foen, Eugen de Mocioni, Zeno de Mocioni, Petru de Mocioni, Ioan I. Mocioni-Stârcea (copilul lui Ioan Stârcea, provenit dintr-o veche familie de boieri din Moldova, care a fost înfiat, în anul 1925, de baronul Anton Mocioni de Foen) şi, mai ales, Alexandru de Mocioni.

Mulţi dintre Mocioneşti au refuzat înnobilarea din partea împăratului, pentru că se considerau români, şi au preferat să-şi cheltuiască averile pentru crearea şi susţinerea unei clase politice capabile să se dedice emancipării naţionale şi sociale.

Doar în anul şcolar 1865-1866, familia întreţinea 36 de bursieri la Universităţile din Budapesta şi Viena, la Academia de Arte Frumoase din Roma, la academiile de drept din Oradea şi Debrecen, precum şi în liceele din Banat. Printre bursieri se numărau inclusiv Victor Babeş şi Coriolan Brediceanu.7)Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4

Căminul cultural din Foeni, fostă reşedinţă a Mocioneştilor8)Monografia familiei Mocioni, Teodor Botiş, Bucureşti, 19399)Aromânii, Neagu Djuvara, Bucureşti, 2012

Actualul cămin cultural din Foeni a fost, până nu demult, una dintre reşedinţele Mocioni şi tot aici s-a dezvoltat ramura de Foen a familiei. Conacul, aflat chiar în mijlocul comunei, a fost ridicat la 1750, în stil neoclasic, şi este una dintre cele mai vechi clădiri din Banat, la fel cum e şi Castelul Contelui de Mercy din Carani (1734). În timpul Revoluţiei de la 1848, impunătorul imobil din Foeni a fost distrus aproape în totalitate. Cel mai important membru al familiei nobile care a locuit aici a fost Andrei Mocioni de Foen, strănepotul preotului aromân Constantin.

Andrei s-a născut la Budapesta, în anul 1812. Jurist de profesie, membru în Senatul Imperial de la Viena, membru fondator al Astrei Române (1866) şi  membru onorific al Societăţii Academice Române (1870), de-a lungul carierei sale s-a dedicat luptei pentru drepturile românilor din Banat şi Transilvania. În 1869, el moşteneşte domeniul de la Foeni, se retrage din viaţa politică şi se stabileşte la conac, alături de soţia sa, Laura Cernovici. Moare la 24 aprilie 1880 şi lasă toată averea Laurei, fapt care provoacă valuri de nemulţumiri în familia Mocioni.

La rândul ei, Laura avea să lase conacul moştenire unui nepot de-al ei. Astfel, în 1912, proprietar al fostei reşedinţe Mocioni era baronul Csávossy Gyula. În 1925, moşieri în Foeni erau Josef şi Andres Csávossy, cu 2334 de jugăre, şi Antoniu Mocioni de Foen (marele şambelan al Regelui Carol al II-lea), cu 1722 de jugăre. Conacul a fost răscumpărat de Anton, care a încercat să-l transforme în casă de cultură, dar moare în anul 1943, cu el stingându-se linia directă a familiei Mocioni. Odată cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost naţionalizată. A funcţionat ani la rând ca baie comunală şi grădiniţă. După ’89, conacul rămâne administraţiei locale şi e transformat în cămin cultural, funcţie care i-a rămas până astăzi. Imobilul se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Timiş.

N-ai un document relevant!

Ghidul nostru la conacul Mocioni din Foeni a fost domnul Valerică Borlovan, cel care răspunde de biblioteca comunală din incinta căminului cultural. Originar din Foeni, el se împarte între cele trei funcţii pe care le deţine: bibliotecar cu atribuţii de referent cultural, şef SVSU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă) şi membru voluntar şi colaborator la Crucea Roşie – Filiala Timiş. În bibliotecă, pe un perete, există un panou cu fotografii ale Mocioneştilor, extrase din cartea lui Teodor Botiş, cel care a scris unica monografie a familiei aromâne.

Deşi îşi petrecea timpul în jurul conacului, domnul Valerică nu-şi aminteşte prea multe despre cum era acesta înainte de 1989, dar acum caută documente, măcar pentru a avea ce le povesti celor care vin să vadă fosta reşedinţă nobiliară. N-ai un document relevant! Păi, n-am nici schiţa căminului, să zic io măcar. Arhiva (primăriei) am luat-o, m-am şi îmbolnăvit acolo. M-am dus şi am stat la tratament după aia, pentru plămâni, şi tot n-am dat de ea. Numa’ de aia am luat toată arhiva pe mână. Vreo două săptămâni am puricat la acte.

Sunt 50 de ani de când am fost aici la grădiniţă. Era grădiniţă cu program prelungit şi noi dormeam aici. Dar nu îmi amintesc pe unde intram şi pe unde ieşeam. După ’50 şi, după ce o fost rupt de unguri, atunci l-au dat la stat. Comuniştii l-au transformat în baie comunală, grădiniţă şi cămin cultural. Din ce am citit, un timp a fost şi sanatoriu. Eu l-am prins când devenise cămin. Nu am fost slujitor aici, aşa poate aveam o imagine (despre cum era structurat înainte conacul). Dar, aşa, cum or fost aici, unul care a stat două luni, altul care a stat zece luni şi fiecare a căutat numai să distrugă… Mai greu s-au găsit ca mine, care să fie aici de şapte-opt ani şi să nu îl intereseze nimic decât să facă, să adune, să aducă şi să păstreze.

El încearcă din răsputeri să implice tinerii din Foeni în cât mai multe activităţi. De la întreţinerea căminului cultural, până la organizarea de evenimente, concursuri de literatură, port popular, grai bănăţean sau chiar activităţi şi instructaje pentru Crucea Roşie, toate le face împreună cu şi pentru copiii din comună.

 După ’90, până prin ’96, a fost discotecă. După aia s-au trezit că-i monument…

Domnul Valerică ne-a plimbat prin toate colţurile conacului Mocioni. Ne-a dus inclusiv în pod şi la subsol. El ştie de la cei bătrâni că, la vremea când s-a construit imobilul, s-au implicat toţi oamenii din Foeni: Se spune că de acolo, din spatele căşii mele, de acolo şi până aici, cărămida s-o dat din mână în mână. Comuniştii, în schimb, au folosit podul pentru depozitarea cerealelor: Au avut, pe o parte, un lift cu care urcau, de asta au şi betonat podul, pentru cereale. Să nu credeţi că e betonat de pe vremea lui Mocioni (râde).

Tot în timpul regimului comunist, în aripa de est a subsolului conacului a fost amenajată o sală de sport. Domnul Valerică îşi aminteşte că, între 1974 şi 1975, a venit cu şcoala să ajute la betonarea geamurilor de aerisire. Am avut sala de sport aici. Aici a fost o uşă prin care se putea trece dincolo. Cum au tencuit peretele, nu se mai vede. După ’90, până prin ’96, a fost discotecă. După aia s-au trezit că-i monument (istoric) şi nu mai au voie.

Uşa prin care comunica fosta sală de sport/discoteca cu restul încăperilor din subsol se poate vedea în aripa de vest, care are, de asemenea, o intrare separată din curtea conacului.

Deşi afară erau peste 20 de grade, temperatura din subsolul clădirii era simţitor mai scăzută. Aerul era foarte umed şi greu de respirat, iar singurele surse de iluminare ne-au fost câteva lanterne. Numai eu umblu aici, dar tot nu am curaj să umblu fără lanternă prin beci. Aşa cum e structura din beci, aşa era şi structura conacului în sus. În 2005, după inundaţii, ne-au pus la spart. Tot îl măsoară, tot îl sapă. De nu am săpat acolo jos un metru şi ceva, că am şi uitat de groapa aia. M-am băgat într-o zi în pivniţă şi am căzut în ea, de parcă n-aş fi ştiut că e acolo, dar am uitat. 

Domnul Valerică bănuieşte că, pe vremea Mocioneştilor, în subsol erau bucătăriile şi camerele slujitorilor. Aici stăteau slugile pe vremea lor (a familei Mocioni). Pe vremea comuniştilor a fost baia comunală. Toate straturile de zugrăveală se văd. Ăsta cu albastru ar fi fost printre primele. Aici încă se mai văd cum au arătat ţevile de la băi.

Aici a fost şi brutăria. Ăsta-i cuptorul de la brutărie. Aici era uşă, numai că s-o zidit. Se zice că aici or stat slugile. Io aşa ştiu, că ăsta-i cuptor de pe vremea aia. Comuniştii, după ce or desfiinţat baia, or lăsat în beci depozit. Aici a fost numai Mecanica. Vegetalul a fost afară, pentru vaci. Or mai depozitat şi erbicide, pesticide. Aici jos o fost şi o sifonărie. O luăm invers acum, pe unde am venit. Numai să nu ne pierdem, să nu ne trezim… A urmat un moment de linişte, după care, domnul Valerică ne-a spus cu nostalgie în glas: Ăstea cum ar fi zise (nu?): conacul familiei Mocioni!

Alţii ar vrea să aibă atâta istorie câtă avem noi!

Multe evenimente din istoria recentă a comunei Foeni şi a conacului Mocioni au ca reper inundaţiile din anul 2005. Dumneavoastră aveţi vârsta care o aveţi, eu am vârsta care o am, dar vă întreb: ce se respectă în ţara asta? Poate şi noroc şi ghinion o fost cu inundaţiile în 2005, că după or pus termopanele. Faza interesantă-i că la grădiniţă le-or pus în 2005. Trebuiau să vină să pună şi aici. În 2006 or venit nu. “Nu, că-i monument istoric, să nu stricăm înfăţişarea…” Dar astea n-or fost originale (geamurile). Aici, structura la geamuri n-a fost aşa. Geamurile originale nu sunt drepte, ci rotunde, cu boltă. În ‘87-’88, o luat foc căminul. Atunci l-or reparat cum or putut, cum or vrut. În 2007-2008 or pus termopanele. 

După inundaţii, aici au vrut să bage nişte muncitori, nu ştiu ce să facă, să locuiască? Tot atunci, după inundaţii, noi am crezut că o să îl refacă, dar nu, ne-am înşelat amarnic. Eu m-am chinuit să-i adun aici pe bătrâni, să am o discuţie liberă cu ei, să spună câte ceva despre port, obicei, grai. Am avut un proiect despre astea. Dar nu. Mă, şi am fost la casa memorială a lui Octavian Goga, îs doişpe lucruri acolo, da’ îs interesante! Aşa şi aici puteau să facă! Încă aici ai mult mai mult să vezi! Alţii ar vrea să aibă atâta istorie câtă avem noi!

Mausoleul Mocioni din Foeni

În cimitirul din Foeni se află un alt monument istoric, reprezentat prin mausoleul familiei Mocioni. În interior, pe o placă de granit este scris că mausoleul a fost ridicat de Zeno Mocioni şi nepoţii săi, Alexandru şi Eugeniu, la îndemnul lui Antoniu de Mocioni de Foen. Monumentul a fost construit după planul arhitectului Maurit Kallina din Budapesta, în anul 1900. Aici au fost înmormântaţi atât Andrei Mocioni de Foen, Alexandru Mocioni, precum şi Antoniu Mocioni de Foeni.

Informaţii utile

Comuna Foeni se află la o distanţă de 43 de km de Timişoara (vezi harta). Pe lângă conacul şi mausoleul familiei Mocioni, în Foeni mai poate fi văzut un alt monument istoric, aflat chiar lângă cimitir, la ieşirea spre Cruceni: podul “turcesc” de cărămidă, care a fost ridicat în 1749.

De asemenea, în zonă mai pot fi vizitate depozitul de cereale din Giera, conacul Gudenus din Gad sau biserica-mausoleu din Bobda, care a aparţinut baronului Csávossy.


Articol scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc

Surse

Surse
1 Samu BorovszkyMonografia Comitatului Torontal, 1912
2 Samu BorovszkyMonografia Comitatului Torontal, 1912
3 Teodor BotişMonografia familiei Mocioni, Bucureşti, 1939
4 Neagu DjuvaraAromânii, Bucureşti, 2012
5 Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4
6 Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4
7 Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4
8 Monografia familiei Mocioni, Teodor Botiş, Bucureşti, 1939
9 Aromânii, Neagu Djuvara, Bucureşti, 2012
13 comentarii la "Conacul Mocioni din Foeni"
  • Depozitul de cereale din Giera | Prin Banat
    10 septembrie 2014 la 23:50

    […] Din Timişoara, în Giera se poate ajunge foarte uşor cu maşina, prin Deta, pe DN59/E70 şi apoi DN59B (vezi harta), sau prin Giulvăz, pe DJ593. Obiective care mai pot fi vizitate în zonă: Castelul din Banloc, Conacul Gudenus din Gad sau Conacul Mocioni din Foeni. […]

  • ITBogdan
    19 aprilie 2015 la 23:28

    Numele familiei era “Mușoni”, adica “Muși”, nume destul de raspandit printre aromani, semn ca familia era foarte mare.
    Dupa ce castelul (asa cum este denumit de catre sateni) a fost cedat comunitatii locale de catre Antoniu Mocioni, pe frontispiciul pe care acum exista inscriptia: “Caminul cultural”, altadata exista: “Casa nationala Antoniu Mocioni de Foen”. Copil fiind am trait evenimentul acestei schimbari. Deasupra intrarii la mausoleul (capela, dupa denumirea locala) era blazonul familiei Mocioni sculptat in piatra. Un zelos comunist local, prin anii ’49-50 a ridicat o schela si a incercat cu o dalta sa distruga blazonul. Nu a reusit sa o faca in intregime, caci, bolnav fiind (tuberculos) a trebuit sa renunte. Acum se mai vad urmele daltii. Baia amenajata la subsolul castelului de catre unul din primarii interbelici, era o binefacere pentru localnici. Taranii veneau vara de la camp si de doua ori pe saptamana barbatii si alte doua ori, femeile, faceau baie. Exitau dusuri, dar si o sauna (baie de aburi). Apa se aducea cu o pompa printr-o conducta de la fantana de vis-a-vis, era incalzita cu lemne aprovizionat de catre primarie. Zeci de ani baia era intretinuta de catre un mecanic priceput, moș Moisă Oală, pana prin anii ’56-57. Odata cu plecarea in nefiinta a lui moș Moisă, a murit si baia comunala. Primarii “Sfatului Popular” impreuna cu CAP-ul local, n-au mai fost in stare sa o mai puna in functiune si s-o intretina. Sala mare de spectacole era iluminata cu o lampa “petrolux sau petromax” cu petrol lampant si o “festila” din bumbac si metale rare, aprinsa si intretinuta tot de omul de neinlocuit, moș Moisă Oală, unchiul lui Ion Oală, ultimul presedinte de CAP. Tot in acea sala se aflau doua sobe de teracota, uriase, adevarate opere de arta, care au disparut, nu se stie cand si unde. Imi amintesc ca nu erau zidite direct pe sol, ci pe niste picioare. Parchetul pastra urme de eleganta si rafinement, dar erau intretinute cu… motorina.
    Casa Nationala era administrata de un comitet (nu stiu denumirea exacta si nici organizarea lui). Pe peretele casei parintesti era o fotografie cu membrii lui, dar care nu s-a pastrat, strabunicul meu moș Trăică Bogdan-Țăsală, fiind unul din membri. Probabil ca undeva in sat se mai poate gasi o fotografie asemanatoare. Vajnicul si singurul aparator al acestui patrimoniu colectiv, Valerica Borlovan, poate va avea norocul sa mai gaseasca una. Este locul sa se aminteasca faptul ca, prin traditie orala, in spatele castelului se afla un parc imens, un fel de Versailles, dar care n-a rezistat timpurilor. Pana prin anii 1950 s-a mai pastrat un havuz de la o fantana arteziana langa o mica cladire, probabil pentru uzul gradinarului, sau poate un pavilion. Tot in acel perimetru s-a mai pastrat si un izvoras care curgea incontinuu printr-o teava, cu o apa cu un gust deosebit de placut. Fantana asta era mereu ocolita cu grija de catre cei care, ulterior arau zona. Castelul si zona cu cateva case din vecinatate (care apartineau tot mocionestilor) folosite ca utilitati gospodaresti, erau denumite de catre localnicii batrani, SPĂIIA, probabil asa se numea administratia unei mosii pe vremea ocupatiei turcesti. In a doua casa din dreapta castelului era destinata administratorului. Prin anii ’80, mama mea a fost interpelata pe strada de un individ foarte batran care i-a spus o poveste din copilarie de care era foarte obsedat. In 1918, pe vremea revolutiei bolsevice a lui Bella Kuhn, “revolutionarii” autohtoni au devastat castelul si i-a pus pe fuga in toiul noptii pe administrator si familia lui. Batranul de astazi isi aminteste ca tatal lui a inhamat caii la o sareta si au fugit cu ce aveau pe ei din calea “revolutionarilor”. Batranul spune ca si la varsta asta de peste 80 de ani retraieste cosmarul din copilarie. Un psihiatru l-a indemnat sa revada locul intamplarii cu speranata ca va scapa de acest cosmar. Din fericire mama mea isi amintea, tot din spusele batranilor, care era casa administratorului. Batranul a vrut sa vada geamul de la care copil fiind privea in curtea castelului. A descoperit geamul si a plecat cu sufletul impacat inapoi la Brasov, unde locuia.
    Prin traditie orala, podul de peste Timișaț (cănal, in denumirea locala) i se spune “podul turcesc”. Nu poate sa fie din vremea ocupatiei turcesti. Ca arhitectura este un artefact italian si s-ar putea sa fi fost construit odata cu regularizarea Timisului, construirea digurilor si a sistemului de desecari de catre mesteri italieni, pe vremea imparatesei Maria Tereza. Podul, dupa opinia mea, fie a fost construit sa inlocuiasca un fost pod turcesc, fie era si el construit tot de catre italieni, probabil, cu prizonieri turci, urmare a numeroaselor razboaie dintre austrieci si turci pe Dunare, in sudul Banatului. Podul seamana nizbitor cu cel de la Cacova-Gradinari, in stare foarte avansata de degradare.
    Tot din traditie orala, se povesteste ca la ridicarea digurilor pe Timis si pe Timisaț, au participat si localnici care carau pamant din gropile de imprumut (cubicuri, – cu accentul pe „I” in denumirea locala) din albia majora a raului si il depuneau pe dig (dâlmă, in limbaj local). Pentru fiecare caruta descarcata pe dig primeau un galben. Interesant mi se pare un episod din istoria acestui pod. In septembrie 1944, germanii au realizat o contraofensiva din spre Iugoslavia ocupata, in spre Timisoara, trecand prin Foeni cu tancuri si tunuri tractate de camioane grele, peste acest pod. Incercarea germana s-a soldat cu un esec, dupa doua saptamani de lupte crancene la Parta, fiind nevoiti sa se retraga. In vremea aceia, era primar bunicul meu, Iovan Bogdan -Țăsală. Comandantul plutonului de graniceri era un capitan Indici, casatorit cu una din ficele baronului Csavosi de la Ciavos. Acesta, impreuna cu notarul, nu-mi mai amintesc numele exact, parca Surescu, au hotarit sa dinamiteze podul in scopul ingreunarii retragerii germane. Bunicul meu a sapat o nisa in zidaria podului sub arcada din spre sat, in care a fost amplasat explozibil. Bunicul avea ordin sa aprinda fitilul atunci cand i se va indica. Dand dovada de intelepciune, bunicul n-a aprins fitilul, gandind ca germanii vor aveau forta si mijloacele sa traverseze Cănalul chiar prin vad, dar satul va ramane fara pod, cine stie pe ce perioada.
    In acele momente in sat activa in ilegalitate o celula de partid comunist, formata in exclusivitate din sarbi si care era subordonata comunistilor lui Tito. Adunarea se facea la cantonul de pe Cănal, la capatul podului, la moș Costa, cantonierul. Capitanul Indici planuia sa le organizeze o descindere cu granicerii, sa-i aresteze si sa-i predea Sigurantei lui Antonescu. Bunicul meu l-a convins ca adunarea are drept scop activaitati culturale si anume repetitiile orchestrei de tamburasi. Dealtfel actiune era de fapt mascata cu acest tip de activitate si se putea auzi din afara repetitiile orchestrei. Unul dintre comunistii cei mai infocati era moș Dragomir Jivcovici (tatal profesorului Mirko Jivkovici), prieten cu bunicul meu, prin el au fost avertizaati de pericolul ce ii poate paste. De adaugat ca acei comunisti, ca si legionarii romani, in special tinerii, erau niste idealisti care credeau in niste idealuri, ceeace era un lucru absolut remarcabil, raportandu-ne la tineretul din vremea mea, care n-a avut voie sa aiba idealuri, sau la tineretul de astazi care nu mai are nici un fel de idealuri. Numai ca idealistii aceia au suferit mari deziluzii cu privire la acele idealuri, asteptarile fiindu-le risipite, dar mai ales suferinte cumplite ce s-au abatut asupra lor din cauza convingerilor. In timpul contraofensivei germane, in Foeni au fost incartiruite trupe germane, comandamentul fiind in casa lui Mălai, cea din dreapta castelului. Comandantul german i-a chemat pe primar, bunicul meu, celalalt bunic dupa mama, moș Văsâlie Martin-Băndașu, agent agricol la primarie si pe Iani Wichtner, singurul neamt ramas in Foeni si le-a spus ca are informatii ca in porumbul din preajma satului sunt ascunsi comunisti, care intentioneaza sa atace trupele germane si ca daca vor fi asemenea actiuni, primii care vor muri vor fi famiile elor trei convocati. Cei trei au negat cu vehementa ca in Foeni exista comunisti si i-a asigurat pe germani de imposibilitatea unor actiuni anti-germane la Foeni. Au instalat in curtea noastra un fel de bucatarie de campanie. La poarta era o sentinela germana care controla cine intra si cine iesea din curte. Bunicul le-a comunicat prin moș Dragomir sa nu atace cumva pe germani. Dealtfel, se pare ca nu erau inarmati, doar se refugiasera de frica unor eventuale represalii germane. Dupa razboi, la venirea comunistilor la putere, sarbii au fost primii comunisti din sat. Ulterior s-au alaturat si romani, din motive pragmatice. Cei care de doua ori au fost salvati de catre primarul lui Antonescu, l-au pus cap de lista pentru a fi deportat in Baragan impreuna cu familia.
    In legatura cu idealurile de tinerete si dezamagirile avute la maturitate, este interesant de relatat un episod. Unul din primii titrati din Foeni a fost ing. Iovan Meici-Crețu devenit legionar inca din liceu. Un altul dr. Petrovici-Prțka, cu studii de medicina la Viena si Beograd, cu convingeri comuniste inca din liceu. Evident intre ei existau nenumarate discutii controversate referitor la idealurile lor, imaginandu-si fiecare ce vor face cand vor ajunge la putere. Legionarii au terminat lamentabil, matrasiti de Antonescu dupa rebeliune, iar legionarul nostru, dezamagit complet de politica, realizarile si crimele in numele acestor idealuri. Ulterior va ajunge ca detinut politic la Aiud. Intr-una din plimbarile de 15 minute prin curtea inchisorii, il zareste cu coada ochiului pe prietenul si cosateanul lui, doctorul Petrovici, doar in izmene, facandu-si plimbarea de detinut. Ii vine in gand ca daca comunistul asta de frunte a ajuns la puscarie, inseamna ca au cazut comunistii! Dar de ce se mai afla el acolo? N-ar fi trebuit sa fie liber? Avea sa afle ca dr. Petrovici avea sa fie si el condamnat de catre securitate in lotul de sarbi condamnati pentru titoism si spionaj in favoarea Iugoslaviei. Se intalnesc amandoi in primele luni ale lui 1990 si isi vor depana amintirile din tinerete: „Ce ti-am spus eu doctore in 1944? Asa cum am esuat noi, asa veti esua si voi! Nu m-ai crezut, te laudai cu realizarile voastre ce vor veni!” Amandoi au recunoscut ca idealurile lor de tinerete nu s-au implinit, mai mult, le-au adus numai suferinte cumplite…
    Eu as adauga ca meritul acestor idealisti era ca acestia au avut niste idealuri in care au crezut sincer!

  • Castelul Mocioni din Vlaicovăţ – Prin Banat
    2 iulie 2015 la 18:03

    […] relative: true, offset: [10, 10] }); Familia Mocioni a avut cinci castele în Banatul istoric: la Foeni, Birchiş, Bulci, Căpâlnaş şi Vlaicovăţ. Cu excepţia celui din Birchiş, care a dispărut (a […]

  • Sorin Meici
    25 aprilie 2017 la 20:33

    Imi povestea tatal meu, ca acest conac a fost cumparat de comunitatea din Foeni in perioada interbelica, pentru a avea destinatia de camin cultural. Iar lista de subscriptie publica s-a intocmit in functie de pamantul pe care il avea fiecare in proprietate. Iar Mocioni a avut cea mai mare contributie. Aproape jumatate din valoarea conacului.
    Urmatorul pe lista, imi spunea tata, a fost Mos Todor Meici a lui Cretu, cel care are obeliscul de marmura neagra in Cimitirul din Foeni, pe care se gaseste inscriptia “Aici odihneste muncitorul pamantului – Meici Todor.” Iar Meici Iovan, inginerul legionar, a fost nepotul lui. El este ultimul din ramura Lui Cretu.
    Pe lista de subscriptie, urmatorul dupa Mos Todor, era Meici Ioan a lui Chiroane (care este strabunicul meu).
    Exista, intradevar, un grup de comunisti in sat. Dar erau si romani in el. Unul dintre ei fiind venit “ginere in casa” si ajuns secretar al regiunii Banat, Daju il chema. Si era cheferist. Stiu ca-l curtau intens pe bunicul. Care si el era tot cheferist, dar membru la taranisti. Iar Uica Geoarge era liberal. A fost luat intr-o noapte, de securitate, dupa ce au revenit din Baragan si nu se stie unde este ingropat.
    Referitor la conac stiu ca ma jucam in curtea conacului in anii 70-80. Tot acolo, sambata seara se organiza discoteca. La vremea aceea era organizata de actualul parinte, Nicolita, ce era vecin cu bunicii. Am prins si cuptorul de paine. Mirosea asa de frumos!

  • Conacul Mocioni va fi refăcut. Încă 10 milioane de lei din granturi norvegiene vin în Timiș - Știri de Timișoara
    27 ianuarie 2021 la 13:20

    […] construită în stil neoclasic în 1750. Povestea conacului, cum a fost și cum e, poate fi citită aici. (sursa foto: […]

  • Conacul Mocioni, preluat de CJ Timiș. Urmează să vină banii din Norvegia
    6 aprilie 2021 la 11:28

    […] construită în stil neoclasic în 1750. Povestea conacului, cum a fost și cum e, poate fi citită aici. (sursa foto: […]

  • Conacul Mocioni caută constructor. Licitație de 2,6 milioane de euro, bani norvegieni
    29 septembrie 2021 la 11:40

    […] construit în stil neoclasic, în 1750. Povestea conacului, cum a fost și cum e, poate fi citită aici. (sursa foto: […]

  • Resedinta nobiliara din Timis ce se va intoarce la stralucirea de odinioara. Se cauta un constructor care sa reabiliteze Conacul de la Foeni al familiei Mocioni, cu bani europeni – România
    29 septembrie 2021 la 12:18

    […] Surse: banatur.com si prinbanat.ro […]

  • Două oferte pentru Conacul Mocioni de la Foeni. Reabilitarea costă peste 12 milioane de lei
    19 octombrie 2021 la 13:08

    […] de Timișoara, a fost construit în stil neoclasic, în 1750. Povestea conacului poate fi citită aici. (sursa foto: […]

  • Va avea biblioteca tehnologizata, muzeu si cafenea culturala. Au inceput lucrarile de reabilitare ce vor readuce la stralucirea de odinioara Conacul Mocioni din Timis – Opinia Timisoarei
    26 ianuarie 2023 la 14:06

    […] Surse: banatur.com si prinbanat.ro […]

  • Au început lucrările de reabilitare ale Conacului Mocioni din Foeni - Tribuna
    26 ianuarie 2023 la 16:21

    […] Conacul Mocioni a fost construit în stil neoclasic, în 1750, și se numără printre cele mai vechi clădiri din zona Banatului. În timpul Revoluției din 1848 conacul a fost distrus aproape în totalitate. După restaurare, Conacul Mocioni va intra în circuitul turistic, va găzdui și un spațiu muzeal, dar și o sală de spectacole. […]

  • Conacul Mocioni din Foeni, redeschis cu un bal, în primăvara anului viitor. Dacă nu apar surprize / FOTO
    2 martie 2023 la 14:22

    […] „Această clădire care a stat în paragină vreme de decenii sau a fost folosită într-un mod impropriu, având aici alte activități, decât cele care să pună acest element de patrimoniu la adevărata sa valoare. Dorim să redăm clădirii frumusețea de odinioară și s-o includem într-un circuit turistic și cultural care să permită aici, în acest loc, să renască această zonă (…) Prin cultură putem atrage interesul asupra zonei, putem să creăm un ecosistem de antreprenori culturali, de operatori culturali care să vină și să creeze aici și, nu în ultimul rând serviciile și elementele conexe ce țin de domeniul HoReCa sau al restaurantelor, al ghizilor turistici care pot să vină să completeze acest nou vector de dezvoltare care poate fi cultura”, spune președintele CJ, Alin Nica. […]

  • FOTO. Șantierul de la Conacul Mocioni a ajuns la 25%. Nica spune că va fi finalizat în primăvara anului 2024 - Tribuna
    23 mai 2023 la 18:59

    […] Conacul Mocioni a fost construit în stil neoclasic, în 1750, și se numără printre cele mai vechi clădiri din zona Banatului. În timpul Revoluției din 1848 conacul a fost distrus aproape în totalitate. După restaurare, Conacul Mocioni va intra în circuitul turistic. […]

Lasă un comentariu