Teatrul Vechi Mihai Eminescu din Oraviţa

În 1817, când Banatul sărbătorea 100 de ani de la eliberarea de sub jugul otoman, în Oraviţa avea loc un alt moment istoric: inaugurarea Teatrului Vechi, primul edificiu teatral din spaţiul românesc.

Mai mult decât atât, în 1868, pragul teatrului este trecut de însuşi poetul Mihai Eminescu, care se afla la acea vreme în turneu cu trupa lui Mihail Pascaly, ca sufleor şi al doilea secretar al directorului. Ulterior, în timpul regimului comunist, realizându-se importanţa edificiului din Oraviţa, denumirea îi este schimbată în Teatrul Vechi Mihai Eminescu şi, din 1957, este declarat monument istoric (cod LMI – CS-II-m-A-11154).

Astăzi, Oraviţa nu mai găzduieşte stagiuni de spectacole de teatru ori muzicale ca altădată, dar directorul Teatrului Vechi Mihai Eminescu, prof. dr. Ionel Bota, face tot posibilul ca uşile primului edificiu teatral de pe teritoriul României să rămână deschise vizitatorilor.

De la industria de prelucrare a minereurilor la spectacole de teatru în spaţii improvizate

Prima atestare documentară a localităţii, cu denumirea modernă Oraviţa datează din 1697, în Conscripţia lui Marsigli, când localitatea aparţinea de districtul Palanca. La 1717, imediat după alungarea turcilor din Banat, regiunea Oraviţa era curat românească, după cum reiese dintr-un raport al sublocotenentului Franz Albert Kraussen privind posibilităţile de colonizare: “Oraviţa, jumătate de oră de la comuna Proştian,/Broşteni, astăzi/ este locuită de valahi şi mă oblig ca întrucât aceştia ar putea fi duşi de aici, să ocup imediat cu 300 de familii aceste localităţi.”¹⁾Nicolae Ilieşiu – Monografia istorică a Banatului, Mica Valahie, Bucureşti, 2011

Contele Florimund de Mercy, guvernatorul Banatului, se împotriveşte propunerii lui Kraussen iar românii din Oraviţa nu sunt siliţi să părăsească localitatea. Astfel, începând cu anul 1719, sunt aduşi peste 450 de colonişti din Tirol pentru exploatarea minelor, care îşi construiesc case în partea de est a Oraviţei, astfel luând naştere Oraviţa Germană (sau Oraviţa Montană). În 1722, pentru a spori dezvoltarea industriei de prelucrare a minereurilor şi mâna de lucru, acestora li se adaugă 3000-5000 de români aduşi din Oltenia şi Muntenia, care primesc denumirea generică de “bufeni”, spre deosebire de localnici, care se numeau “frătuţi”.²⁾Ion Crişan – Teatrul din Oraviţa (1817-1967), Reşiţa, 1968

În acest ritm, la sfârşitul secolului al XVIII-lea, Oraviţa devenise deja unul dintre cei mai importanţi factori economici din Imperiul Habsburgic. Vestea ajunge şi la trupele profesioniste de teatru din Europa, cunoscută fiind educaţia artistică a coloniştilor mineri austrieci, adusă cu ei tocmai din ţara de baştină, unde arta cultă avea deja o tradiţie stăruitoare. Astfel, după anul 1720, în Oraviţa încep să se desfăşoare spectacole de teatru în spaţii improvizate, precum clădirea poştei, sediul tezaurariatului minier sau sediul vechii şcoli profesionale.

Mărturii în acest sens sunt numeroase. În „Matricola Magistratului din Kudritz” este înregistrată moartea actorului Arnold Bacher la 9 august 1763.³⁾Ionel Bota – O prioritate culturală românească în Mitteleuropa. Teatrul Vechi din Oraviţa, 1817, ediţia a II-a, Grupul de Publicaţii “Caraşul”, Oraviţa, 2011; cf. I. Bota, Istoria Teatrului Vechi din Oraviţa, volumul I, Reşiţa, Editura TIM, 2003; volumul II, 2005; volumul III, 2007 Acesta avea numai 33 de ani şi făcea parte din trupa lui Antonius Eintrag, care se întorcea de la Oraviţa, unde dăduse spectacole. Un alt spectacol de teatru din 1788, Graf Waltron, este montat de către ofiţerii unui regiment de artilerie din Ticvaniul Mare, pe scena hanului de poştă, cu colaborarea diletanţilor locali.

După însemnările lui Vasile Vărădeanu despre Graf Waltron, “costumele erau foarte sumare, căci un oberkanonier, un sergent de artilerie care juca în piesă rolul unui cardinal catolic trimis de la Roma, în lipsa unor ciorapi violeţi, s-a prezentat pe scenă cu picioarele goale până la genunchi, dar vopsite de camarazii săi cu carmin.”⁴⁾Ion Crişan – Teatrul din Oraviţa (1817-1967), Reşiţa, 1968

De asemenea, la 1793, proprietarul Peter Eirich amenaja un spaţiu de teatru permanent în sala de protocol (officina) a Hotelului Coroana. Acolo, pe lângă trupele de teatru aflate în turneu, spectacolele mai erau organizate şi de Clubul Diletanţilor din Oraviţa, înfiinţat înainte de 1800, ai cărui membri vor contribui la concretizarea construirii primului edificiu teatral din actualul spaţiu românesc.

În timpul vizitei noastre la Oraviţa, directorul Teatrului Vechi “Mihai Eminescu”, prof. dr. Ionel Bota, ne-a evidenţiat faptul că adeseori formulările precum “primul teatru” pot duce la nedumeriri. Spectacole în spaţii improvizate nu aveau loc doar la Oraviţa, ci şi în Sibiu sau Arad, cu mult timp înainte să apară prima clădire dedicată teatrului. “E un turn în Sibiu, unde sașii afumau slănină. Acolo se juca și teatru, dar numai când era nevoie. Amenajau o scenă şi acela era spațiu improvizat. Dacă ajungeți la Arad, la fel o să vi se spună: acolo era magazia de mărfuri a evreului Jakob Hierschl, unde se juca teatru, dar numai când era nevoie. Aici, clădirea aceasta (n.r. Teatrul Vechi Mihai Eminescu) pentru asta a fost ridicată.”

Inaugurat în prezenţa împăratului Francisc I

Un cercetător din interbelic, Sim. Sam. Moldovan, nota că Teatrul Vechi din Oraviţa, astăzi Teatrul Vechi Mihai Eminescu, exista încă din 1816⁵⁾Sim. Sam. Moldovan – Oraviţa de altădată şi teatrul cel mai vechiu din ţară, Oraviţa, 1938, însă, potrivit domnului Bota, clădirea (zidită) e gata încă din toamna lui 1815.⁶⁾Ionel Bota – O prioritate culturală românească în Mitteleuropa. Teatrul Vechi din Oraviţa, 1817, ediţia a II-a, Grupul de Publicaţii “Caraşul”, Oraviţa, 2011

Construirea edificiului s-a realizat din iniţiativa Clubului Diletanţilor din Oraviţa, prin donaţii în valoare de 8.622,50 de florini vienezi, provenite atât de la reprezentanţii tuturor etniilor orăviţene, de la lucrătorii şi funcţionarii Uzinelor de Fier din Ferdinandsberg, Moldova Nouă, Bocşa Montană, Dognecea, Gladna, Rusca Montană, din partea Cooperativelor miniere din Oraviţa Montană, Sasca Montană, Dognecea, Moldova Nouă şi Gârlişte, cât şi din contribuţia lojilor masonice „Glück auf!” şi „Kosmos” din Oraviţa. De asemenea, pe lista cotizanţilor se regăseau români şi aromâni, printre care şi protopopul Petru Iorgovici, Alexandra Şaguna, mătuşa viitorului mitropolit al Transilvaniei, Ion, Costa şi Dimitrie Demetroviciu şi chiar Ion Niuny (Niuni), cel care avea să devină arhitectul teatrului.⁷⁾Ionel Bota – O prioritate culturală românească în Mitteleuropa. Teatrul Vechi din Oraviţa, 1817, ediţia a II-a, Grupul de Publicaţii “Caraşul”, Oraviţa, 2011

Ideea înfiinţării teatrului se datorează deopotrivă şi femeilor. “Funcţionarul austriac era omul care putea să rămână să-şi odihnească oasele în Viena sau era mereu omul în aşteptarea surprizelor. Odată se trezea împăratul: Ah, tu eşti specialist în metalurgie! Îţi iei familia şi te-ai stabilit în cutare loc! Şi nu se mai întorcea de acolo. Şi atunci, femeile din prima serie a acestei elite economice şi, desigur, mai apoi prin extensie culturală şi spirituală, pun în circulaţie ideea de a ridica aici un teatru. Fiindcă erau supărate, nu? Bărbaţii cu ale lor, dar noi ce facem? Apoi mai era invidia faţă de ce lăsaseră prietenelor lor în Viena”, spune prof. dr. Ionel Bota.

În 1817, când întregul Banat sărbătorea centenarul eliberării de sub administraţia otomană, orăviţenii se pregăteau pentru inaugurarea edificiului teatral. Marele eveniment era programat pentru 1 iulie, dar lucrurile se amână până în luna octombrie, ştiindu-se că în acea perioadă avea să ajungă în ţinutul cărăşan şi almăjan şi familia imperială, Francisc I de Habsburg-Lorena şi Carolina-Augusta de Bavaria.

Pe de altă parte, inaugurarea este amânată şi din cauza unor acuze anonime la adresa asociaţilor din comitetul de iniţiativă că şi-ar fi însuşit sume din banii de donaţii pentru ridicarea edificiului. Aceste acuzaţii ajung, sub forma unor scrisori, pe masa împăratului Francisc I. Însă, în urma unei anchete coordonate de consilierul de Curte, Francisc de Ulményi, se constată că totul este o minciună.⁸⁾Ionel Bota – O prioritate culturală românească în Mitteleuropa. Teatrul Vechi din Oraviţa, 1817, ediţia a II-a, Grupul de Publicaţii “Caraşul”, Oraviţa, 2011

Inaugurarea oficială a Teatrului Vechi din Oraviţa a fost puţin ieşită din comun. În loc de un spectacol, se țin două: unul în 5 octombrie și altul în 7 octombrie 1817. Pentru a nu anunța oficial şi ca să nu mediatizeze că vine în Banat pentru noul teatru din Oraviţa, familia imperială a inventat o călătorie pe un traseu care includea Sasca Montană și Bozovici. Totul a fost aranjat în așa fel încât suita imperială şi alte 77 de persoane oficiale au putut participa la cel puţin unul din cele două spectacole, primul după J. von Weissenthurm, al doilea după Fr. Ziegler.

Copia la scară mică a Burgteather-ului din Viena

Teatrul Vechi Mihai Eminescu a fost ridicat pe terenul „Goldberger Gewerkschaft”, donat de către soţia aromânului Lhotka de Zmislov, consilier de tezaur şi director al Tribunalului Montanistic şi unul din membrii Clubului de Diletanţi din Oraviţa. Arhitectul proiectant al edificiului teatral a fost tot un aromân, Ion Niuny, ginerele lui Lhotka de Zmislov, care a solicitat colegului său din Viena, Ieronimus Platzger, copierea organizărilor exterioare şi interioare ale clădirii Burgtheater-ului din capitala imperiului. Pe baza planşelor lui Platzger, pictorul Francisc Knée aplică la faţa locului note, date, schiţe şi proiecte inspirate de modelul vienez.⁹⁾Ionel Bota – O prioritate culturală românească în Mitteleuropa. Teatrul Vechi din Oraviţa, 1817, ediţia a II-a, Grupul de Publicaţii “Caraşul”, Oraviţa, 2011

La ora actuală, Teatrul Vechi Mihai Eminescu din Oraviţa este una dintre cele mai reprezentative clădiri din Banatul Montan din perioada de expansiune a barocului vienez. Din 1817 şi până astăzi, arhitectura edificiului orăviţean nu s-a modificat, în comparaţie cu modelul său, Burgtheater-ul vienez, care a suferit o serie de modificări şi, între 1886-1890, a fost şi dezafectat. “Concluzia se verifică în adevărul ei de la sine: copia a ajuns din urmă modelul, devenind, la dispariţia acestuia, chiar modelul”, susţine Ionel Bota.

Reţeta 24, Gustave Eiffel şi teatrul  din Oraviţa

Între 1872-1873, este schimbată structura de rezistenţă a clădirii, principalele elemente de construcţie fiind până atunci numai din piatră şi lemn. În acea perioadă, oţelarii Reşiţei aplică şi reuşesc un experiment: o reţetă care avea la bază oţel, fontă şi carbon, numită în nomenclatorul universal  drept Reţeta 24, care este folosită pentru consolidarea teatrului. Mai târziu, aceeaşi reţetă este cerută oţelarilor reşiţeni de Gustave Eiffel.

“La fel face şi cu oţelarii din Graz, unde funcţionau oţelăriile imperiale. Pe baza reţetelor din Graz şi Reşita, la uzinele Creuso,  de lângă Paris, el ridică fragmentele de la bază şi până la primul nivel ale Turnului Eiffel. Dacă veţi merge la Paris şi veţi asculta ghizi turistici, mai ales pe cei „neoficiali”, vă vor menţiona Graz şi Reşiţa. Şi atunci să vă amintiţi că în teatrul acesta s-a folosit pentru prima dată Reţeta 24.” Ştampila de fabricaţie se poate vedea în incinta teatrului, cu numele Reşitei scris în limba maghiară, Resicza.

La etajul Teatrului Vechi este amenajată Sala Casinou, dedicată activităţilor asociaţiilor, societăţilor şi reuniunilor culturale din oraş şi din ţinutul cărăşan, reorganizată la 1826, între 1831-1832 şi cu statute din 1836-1837. Astăzi, Sala Casinou foloseşte Clubului Mitteleuropa pentru organizarea a diverse manifestări culturale: lansări de carte, vernisaje de pictură, expoziţii documentare etc.

În 1911, din motive necunoscute, candelabrul original din sala de spectacole a teatrului, care a fost dotat cu noua instalaţie de iluminat cu acetilenă, la 1857, a fost demontat şi dus la Biserica Albă (Serbia). În locul său este montat altul, de către o firmă locală, dar nici acesta nu rezistă, fiind luat de armata sârbă în etapa retragerii dinainte de 3 august 1919. În 1953, candelabrul montat în perioada interbelică, al treilea la număr, este înlocuit cu cel care poate fi văzut şi astăzi în teatru, primit ca donaţie din partea firmei Guban din Timişoara.

Scaunele din sala de spectacole a teatrului sunt aceleaşi din 1893, când au fost montate în cursul unor reparaţii care au durat aproximativ un an. Ele au fost cumpărate din banii personali ai lui Aurel Maniu, care era la vremea aceea deputatul cercului electoral român din Caraş-Severin, cu biroul parlamentar în Oraviţa, şi ai scriitorului maghiar Mór Jókai, deputat al cercului electoral maghiar de Caraş-Severin, cu biroul parlamentar în Anina.

Referitor la acustică, prof. dr. Ionel Bota ne-a mai spus că teatrul din Oraviţa a fost construit în sistemul Bibiena. “Acest sistem a însemnat transmiterea unui soi de secret profesional în acest orăşel pe grupe profesionale care toate implicau activităţi legate de construcţii (tâmplari, dulgheri, zidari etc.). Ei nu erau solicitaţi la astfel de lucrări pentru efort fizic, ci mai degrabă pentru supraveghere pentru ca, la final, acustica să rămână perfectă. La schimbarea structurii de rezistenţă sunt aduşi meşteri (dintr-o altă generaţie, desigur!) din acelaşi orăşel care, la fel, au grijă să fie păstrată acustica. Lucrurile se întâmplă la fel şi în 1902, când este solicitată o altă generaţie de meşteri. La reparaţiile din 1927, un localnic, curios dacă mai poate aduce alţi meşteri, nu i-a mai găsit. Odată cu dispariţia imperiului, au dispărut şi aceste tradiţii. Acustica este bună şi astăzi.”

Publicul avea răbdare faţă de actul cultural de pe scenă.

Până în 1918, în special, la Oraviţa sunt aduse trupe de teatru profesioniste de teatru, muzică şi balet din toată Europa sau chiar de peste ocean (ex. New York). “Dacă ne imaginăm harta Europei, cel mai vestic exemplu îl avem în orașul Alicante (Spania). Din partea de est avem ca exemple-limită Moscova și Sankt Petersburg. Dar, cele mai multe trupe veneau din Europa Centrală, Mitteleuropa: Budapesta, Viena, Innsbruck, Torino, Padova, Milano, Roma, Berlin, Munchen ş.a.m.d.”

Multiculturalismul orăviţean era demonstrat mai ales în cazul spectacolelor de teatru, pe care le montau societățile culturale etnice. “Aici, în Oravița, nemții, ungurii, românii, sârbii, cehii montau împreună o piesă de teatru care începea de la orele 15:00 – 16:00 și dura până seara, pe la 22:00-23:00. Publicul avea răbdare față de actul cultural de pe scenă. Fiecare protagonist își spunea replica în două, trei sau chiar în patru limbi. Multiculturalismul de atunci nici nu era descris în dicționare, dar oamenii și-l asumau.”

Mihai Eminescu la Teatrul Vechi din Oraviţa

În baza de contracte a Teatrului Vechi Mihai Eminescu din Oraviţa există şi ansambluri teatrale româneşti. Printre acestea se numără şi trupa lui Mihail Pascaly, care este prezentă la Oraviţa la sfârşitul lunii august 1868 şi în primele două zile din septembrie. Din aceasta făcea parte şi poetul Mihai Eminescu, ca sufleor şi al doilea secretar al lui Pascaly, conducătorul Societăţii Artiştilor Dramatici din Bucureştii Vechiului Regat. La vremea aceea nu prea știau orăvițenii despre el.

Mai târziu, la 1874, în Teatru sunt organizate ședințe și dezbateri în cadrul Societății pentru Crearea unui Fond de teatru român, la care participă şi scriitorul local Ilie Trăilă. Acesta rostește pe scenă conferința cu titlul interogativ Ce este teatrul? și profită de prilej să vorbească despre poetul Eminescu, care fusese aici în urmă cu șase ani. “La acel moment, renumele lui Eminescu urcase. Era cunoscut nu numai în comunitatea românească, căci apăruseră cele dintâi traduceri ale poeziilor sale în limba germană, realizate de Ludwig Vincenz Fischer, reşiţean a cărui mamă era orăviţeancă, stabilit ulterior la Munchen.”

Pentru a aminti de trecerea lui Mihai Eminescu pe la teatrul din Oraviţa, alături de trupa lui Mihail Pascaly, în 1949 Teatrul Vechi a preluat numele poetului, devenind Teatrul Vechi Mihai Eminescu. “Sigur că noi păstrăm numele clădirii, e poetul național, ne mândrim cu el. Unii nu prea au răbdare să le spunem, de multe ori strâmbă din nas. Treaba lor!”, declară prof. dr. Ionel Bota.

Monument istoric de maximă importanţă naţională

Clădirea primului edificiu teatral devine monument istoric în 1957, printr-un HCM 1369. Ionel Bota spune că “pe atunci, prin rotaţie, în fiecare an, câte un istoric – specialist în astfel de probleme, ajungea secretar al Comisiei Monumentelor Istorice. În 1957, secretar al acestei comisii a fost un reprezentant al comunităţii ebraice din Oraviţa, Oliver Hamburger, Oliver Velescu.”

În 1993, Teatrul Vechi Mihai Eminescu a intrat într-un proces de restaurare care a durat până în 1997. La finalizarea lucrărilor, în incinta clădirii este amenajat Muzeul de Istoria Culturii Cărăşene, cu secţii de istorie, geografie istorică, etnografie-folclor, arhiva documentară şi biblioteca “Sim. Sam. Moldovan – Ionel Bota” de carte şi presă veche, toate aparţinând colecţiei prof. dr. Ionel Bota.¹⁰⁾Muzee şi Colecţii din România –  Muzeul de Istoria Culturii Cărăşene Din 1998, Teatrul Vechi Mihai Eminescu din Oraviţa primeşte un statut superior: monument de maximă importanţă naţională.¹¹⁾Dan Gheorghe – FOTO. Extraordinara poveste a teatrului vienez de la Oraviţa, România Liberă, 9 iunie 2011

Deşi monumentul istoric arată foarte bine la prima vedere, prof. dr. Ionel Bota spune că, de fapt, e în degradare – consecinţă a lipsei de fonduri pentru încălzire, mai ales. “Clădirea arată bine, chiar şi după şase ani de 0 şi sub 0 grade în iarnă, împotriva cărţii tehnice. La ultima restaurare s-a stabilit clar ca temperatura să nu scadă sub 15 grade. Arată bine, dar, dacă se continuă situaţia, atunci va fi atins “mixtionul” acesta care e un preparat căruia i se respectă reţetarul de pe la 1890. Când începe să se desprindă, va fi greu.”

Teatrul Vechi Mihai Eminescu se află pe strada Mihai Eminescu, nr. 18 şi poate fi vizitat de marţi până duminică, în intervalul orar 10:00 – 18:00. De asemenea, anual, la începutul lunii august, aici se desfăşoară Festivalul Internaţional Zilele Muzicii la Oraviţa.

Informaţii utile

Din Timişoara, la Oraviţa se poate ajunge pe DN59/E70 şi DN57 (vezi harta) sau pe DJ572 (vezi harta). Referitor la locuri de cazare şi restaurante, oraşul are o ofertă destul de bună.

În Oraviţa mai poate fi vizitată prima farmacie montanistică, astăzi transformată în Muzeul de Istoria Farmaciei Montanistice, şi se poate călători pe superba cale ferată Oraviţa-Anina. Turnul de pe Deal din Grădinari se află la o distanţă de numai 13 km.

Mulţumim domnului Ionel Bota pentru informaţiile furnizate şi ajutorul acordat pentru realizarea acestui material!

---

Scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc