Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Un basarabean în Banat. Povestea lui Iacob Palade

Publicat în Povești2 comentarii

A luptat în Al Doilea Război Mondial. Și-a pierdut fratele în pădurile înghețate din Siberia. Nu și-a văzut familia ani la rând. Când n-a mai putut de dorul celor de acasă, ca să nu fie arestat, a trecut Prutul îmbrăcat în straie femeiești. În cele din urmă, Banatul i-a devenit „acasă”, unde și-a întemeiat o familie și a crescut doi copii.

A lucrat la Cooperativă, apoi la Căile Ferate Române, ca revizor de linie pe ruta Lovrin – Jimbolia. La pensie, a intrat în consiliul bisericii, în Lenauheim, dar s-a supărat pe oameni, că furau. Chiar și acum, în ciuda vârstei înaintate, trebăluiește zilnic în atelierul nepoatei sale din Timișoara. Își amintește în detaliu ce a făcut în urmă 80 de ani, dar nu mai ține minte ce a mâncat la prânz. „Nici nu-i de mirare, la anii ăștia, la 97 de ani”, spune Iacob Palade, râzând.

Într-o după-masă de vară, am fost la el să ne povestească despre cum l-a purtat viața, dintr-un secol în următorul, între Basarabia și Banat.

Basarabia din secolul trecut

Iacob Palade s-a născut în 21 martie 1919, în Puhoi, o comună „de la Chișinău, 25 de km era mai spre miazăzi. Acolo mi-am trăit copilăria și am fost la școală.” Părinții săi erau agricultori de meserie, „aveau gospodăria și erau mai înstăriți. Am fost 10 copii la familie și lucram și noi în agricultură. Am fost șase băieți și patru fete, din care eu și cu fratele meu, mai mic cu doi ani, am fost ultimii. Era diferență de 20 de ani de la fratele cel mai mic până la cel mai mare. După ce am terminat șase clase primare, am lucrat și eu la câmp. Era muncă grea, eram copil, dar ajutam. Ba ține caii de căpăstru, ține de plug, ba ține de aia, ține de aialaltă…”

Pățania din copilărie

„Eu eram responsabil cu porcii, fratele meu mai mic cu vacile și cu caii. Erau vreo 10-11 porci într-un coteț, de diferite mărimi, de la 140 la 200 de kilograme. Și le dădeam mâncare. Vara era mai ușor, aveau vălaie din piatră.

Dar iarna era greu. Iarna trebuia să facem mâncare, urlău. Într-un cazan, mare de 10 găleți de apă, făceam focul. Când fierbea apa, o puneam în butoiul ăla fără capac, peste urlău. Se făcea un fel de mămăligă subțire, terci. Nu-l dădeam în aceeași zi la porci, ci abia a doua zi, fiindcă trebuia să se răcească. Uneori, iarna, îngheța mâncarea în vălău. Atunci, trebuia să am grijă ori să topesc, ori să cioplesc gheața aia. Ori să fac ceva, să nu dăuneze porcilor. Mă duceam prin spatele cotețului, cu o nuia, și o băgam printre scânduri și îi sculam să vină să mănânce la vălău. Într-o dimineață, un porc nu s-a sculat.

În timpul ăla, venise la noi Regimentul de Cavalerie, după paie. Erau furgoane cu militari, care încărcau paiele, să le transporte la Chișinău, pentru cai. Un fin de-a lui tata, care venea des pe la noi, supraveghea cum se încărcau paiele. Mă duc la el: Măi, Zaharia, zic, o murit un porc! <<Măăă, vai de tine când vine nașu’!>> Cu doi soldați, am scos porcul din coteț.

Tata era plecat la Chișinău. Când s-a întors, i-am povestit. (El fuma foarte mult. De la 14 ani și până o murit, el tot o fumat. Plămânii lui or fost plini de nicotină.) Și stă și gândește: <<Nu-i nimic, dați de mâncare la animale îndeajuns. Mâine dimineață iau caii și plec la Chișinău.>> Și s-a dus înapoi la Chișinău.

Avea un prieten, care întotdeauna lua porcii grași de la noi. Venea mereu cu măcelarul. Ăsta se băga în coteț și nu punea mâna pe porci. Mergea pe lângă un porc și îl tăia cu un bisturiu de 14-15 cm. Porcul mergea în continuare, curgea sânge și, apoi, deodată se prăpădea! Când termina cu toți, îi lua și îi punea în camion și direcția Chișinău. Ăla avea două măcelării, una în Gara de Nord și alta în centru. Era evreu, Weiss – așa îi spunea lui. La el s-a dus tata și i-a zis. <<Nu-i nimic>>, i-o spus. <<Îți dau bidon>>, zice, <<te duci și pârlești porcul, ca și cum l-ai tăiat. Scoți clisa la o parte. Scoți carnea la o parte. Grăsimea o topești și o bagi în bidonul ăsta. Dar să n-o rumenești! S-o faci albă.>>

Am făcut tot ce o trebuit, cum o zis ăla. Dar se punea întrebarea: ce vom face cu carnea? În popor se discuta că se poate face săpun din carne. La noi în sat era o poloneză. Avea două fete. Și spunea cineva că știe să facă săpun. Avea un cazan mare, pe care l-o adus și l-o pus pe niște butuci din piatră și a început focul. Carnea aia o fiert câteva ore. Evreul de la Chișinău ne-a dat și sodă caustică pentru săpun. La urmă, s-a turnat toată pasta aia într-o masă de lemn și s-o lăsat să se răcească. După care, pasta se tăia în calupuri. Din 100 de kg de carne s-or făcut 300 de kg de săpun.

Așa am pățit cu porcii mei.”

Frânturi din Al Doilea Război Mondial

În 1939, la 20 de ani, Iacob Palade a fost chemat la recrutare, în Chișinău. “Acolo era câte un ofițer din fiecare regiment. Te dezbrăcai în pielea goală, îți citeau clasele primare, kilogramele, formula. Fiecare ofițer își alegea oameni pentru armata lui. Pe unul îl lua la Cavalerie, pe altul la Infanterie, pe altul la Aviație și așa mai departe. În mod normal, ofițerul te recruta, apoi te lăsa să pleci acasă. Dar, după un an, la 21 de ani, te chema în armată. La mine, întâmplarea o fost că, în 1940, Basarabia a fost anexată de sovietici. Așa că, eu, în loc să plec în armată la 21 de ani, am plecat abia la 23 de ani.

Am făcut armata la 25 Infanterie, la Vaslui. Trei luni de instrucție am avut, apoi am primit un concediu de 45 de zile. Și apoi mergem la abator, adică pe front! – așa ne vorbeam noi, între colegi. Acasă, rușii, sovieticii or început să ne ia pământul, că avea tata vreo 50 de hectare. Eu am zis că de ce să nu mă însor și să iau eu vreo 10 hectare din ele? Și m-am însurat și așa am rămas până am plecat în armată, în 1943.

În 1943, m-am prezentat la cazarmă, la Regimentul 7 – Artilerie de lângă Ploiești, de unde ne-au trimis pe toți la niște barăci ridicate de nemți. Erau construite numai din lemn, din scânduri, dar în mijloc era un fel de vată din sticlă care ținea căldura. Ne-or lăsat în bărăcile alea. Am stat acolo aproape două săptămâni. Nu se întâmpla nimic. Dormeam. Mă plimbam. Ne culcam sub avioane. Cum venea umbra, ne mutam după ea. Ne-or lăsat, așa, liberi absolut. După două săptămâni, au venit niște nemți și translatori din Banat, care știau română și germană. Nemții au început să ne instruiască la armamentul lor. Tun, țeavă, ulei, vată, lamele, muniție, tot ne-au predat.

După asta, ne-au vărsat la Regimentul 8 – Artilerie, la Constanța. Acolo, la fel, am luat tunuri în primire, muniție, tot. Nemții au plecat, noi am rămas pe poziții. Eram pe poziții la Mamaia, unde erau vilele una lângă alta, și toate aveau câte un nume. Țin minte și acuma un bătrân, Moș Matei Boberman, care avea grijă de ele. Țineam câte un tun pe fiecare vilă. Astea trei vile reprezentau o secție. Pe altă vilă, mai departe, la aproape un km, era telemetroul, care lumina pe cer după avioane. Am stat acolo un timp. Apoi am fost repartizat ca șef de proiector. Aveam grad de fruntaș.

Mi-a venit într-o dimineață un control și m-au controlat pe tamburii aceia care dau direcția tunului să fie drept. Și au găsit un punct de rugină, de la o picătură de apă, deși era uns bine cu ulei. Ca pedeapsă, m-au vărsat de la Bateria 198 la Bateria 153, care era mai bătrână. Acolo am stat până în 23 august, la armistițiu, când s-a dat ordin ca toată armata să fie transmisă către nord. Atunci, pe noi, de la Constanța, ne-au îmbarcat într-o garnitură de tren descoperită, cu tunurile pe vagoane. 

După retragerea nemților, găseai armament. Pistoale, rachete, orice puteai să găsești. Nouă ne-au spus ofițerii să nu luăm nimic, să luăm doar armamentul nostru. Dar sergentul, care era șoferul comandantului de regiment, a luat un pistol-rachetă. Am plecat din gară noaptea. Am mers de la Cernavodă până la o gară, Dâga, că țin minte și acum. Acolo era o crescătorie de armăsari. Cum eram noi cu trenul descoperit, cum ne uitam pe câmp, vedeam trei șâre de fân, despărție de câțiva metri între ele. La partea de răsărit, erau două femei și un bărbat, lângă șâre. Sergentul ăsta al colonelului o tras cu racheta. Racheta a urcat și apoi a coborât, arzând. O căzut lângă oamenii ăia: dacă ăia ar fi fost așa de deștepți să calce pe rachetă, nu s-ar fi întâmplat nimic. Toate șârile s-or aprins, tot furajul ăla pentru cai o început să ardă. Trenul a mai mers până la un canton, unde ne-au oprit și ne-au întrebat cine a tras. Unul zice:<< Domnu’ sergent o tras!>> L-or dat jos din tren și i-au aplicat 25 de centuri la fund, ca pedeapsă (râde).”

La 23 august s-a schimbat complet politica.

Odată cu anexarea Basarabiei în 1940 a venit și o hotărâre: „toți românii care au lucrat în Basarabia până atunci, timp de trei zile, au granițele deschise, să se repatrieze în România. Același decret zicea că și basarabenii care vor să plece în România pot să se prezinte la Sfat, ca să li se elibereze carnet de refugiat.” Dar Iacob Palade nu s-a prezentat la Sfat și nu și-a luat carnetul de refugiat.

„Toți basarabenii au venit cu carnetul acela de refugiat în România. Am ajuns în Oltenia, unde erau frate-miu și soră-mea (n.a. cumnata sa) refugiați, într-o comună la 30 de km de Craiova. N-aveam nici carnet de refugiat, din armată mi-au dat drumul. Am stat acolo pe la soră-mea, pe la frate-miu. Am pierdut timpul pe acolo.

La un moment dat, dacă s-o întors roata și ne-am împrietenit cu rușii ca să luptăm contra nemților, ce s-o întâmplat? Asta a fost un lucru nepotrivit! La 23 august s-a schimbat complet politica. Frate-miu și soră-mea, care aveau carnete de refugiați, primeau alimente contra cost în fiecare săptămână, de la Sfat. Tot ce trebuia primeau: ulei, făină, zahăr, tot. Dar la 23 august au căutat să îi trimită înapoi în Basarabia. I-au luat și i-au arestat jandarmii, i-au dus la Craiova. Între timp, eu nu m-am întors în Basarabia și nici nu puteau să mă aresteze, fiindcă nu eram refugiat. Eram cetățean român.”

Trebuia fiecare să semneze o declarație că pleacă de bunăvoie înapoi în Basarabia, nu fiindcă îi arestat. O conducere sălbătică!

„Rușii au zis că toți care sunt basarabeni ocupați în 1940 nu sunt români, sunt ruși, și că trebuie să se întoarcă în Basarabia. I-au luat și i-au îmbarcat în trenuri și i-au trimis la Chișinău. Dar, până să urce în tren, trebuia fiecare să semneze o declarație că pleacă de bunăvoie înapoi în Basarabia, nu fiindcă îi arestat. O conducere sălbătică!

Când a ajuns trenul la Chișinău, liniile telefonice erau atât de aglomerate, încât a trebuit să se știe și în ce vagon este frate-miu. L-au găsit, l-au dat jos din tren și l-au arestat. Pe peron era totul pregătit: masă, scaune, judecătorii, procurorul. L-au judecat trădător de țară și i-au dat 15 ani în Siberia. Nu a mai ajuns acasă.

Familia lui, când a ajuns în sat, a trebuit să stea undeva într-o altă casă cu chirie, căci pe a lor nu au mai primit-o: în casa fratelui meu stătea acum directorul școlii și nu voia să o predea. După puțin timp, au arestat-o și pe soră-mea. Ei i-au dat 7 ani în Siberia, pe care i-a supraviețuit. Frate-miu, de la prima nevastă avea un copil. Cumnată-mea, de la primul soț, avea un copil. Acei doi copii nu au fost ridicați. Au rămas în Puhoi.

În Siberia au tăiat păduri. Defrișau mii de hectare de păduri. Se zicea atunci între siberieni: să fi trăit Stalin o mie de ani, să fi adus ruși să taie pădurile din Siberia, nu le-ar fi terminat; doar proștii de moldoveni, în 7 ani, toate pădurile le-au tăiat.

Soră-mea mi-a povestit: dormeau în barăci, primeau mâncare și zilnic mergeau la tăiat. Cum terminau de tăiat pădurile, mutau barăcile mai încolo, cât mai aproape de altă pădure. Vara era ușor, dar iarna era o jale! Se mergea câțiva km prin zăpadă de 40-50 cm, până ajungeau la pădure.

Ei nu erau împreună în Siberia. El a fost repartizat în nord, ea la sud. La un moment dat, a venit șeful lagărului la cumnată-mea și a întrebat-o: <<Vrei să mergi la bărbatul tău?>> I-a dat imediat bilet de tren și de învoire și numărul lagărului unde trebuia să se prezinte. Când a ajuns acolo, el era la pat, paralizat și de mâini, și de picioare. A rămas cu el câteva săptămâni. A murit acolo. Și ea s-a întors acasă la copii. Nu i-au dat nici atunci casa înapoi, dar a primit pământ ca să-și construiască alta, la marginea satului.”

Iacob Palade ne-a mai povestit cum, la un moment dat, copleșit de dorul de casă, a hotărât să meargă până în Puhoi. De teamă că va fi capturat și că nu se va mai putea întoarce în România, s-a strecurat la graniță îmbrăcat în haine femeiești, după cum bine îl instruise o cunoștință de-a sa, care deja testase această metodă. Ajuns în Puhoi, a mers direct la cumnata sa, care l-a plimbat la braț pe străzile comunei, până la casa părintească, spunându-le curioșilor că e o rudă îndepărtată venită din Chișinău.

Viața în Banat

„M-am dus în Banat, fiindcă am primit o scrisoare cum că un verișor al soției fratelui meu cel mai mare e notar în Sânpetru Sârbesc (n.a. Sânpetru Mare, județul Timiș), lângă Periam, o comună de vreo 1000 și ceva de numere. Așa au găsit ei de cuviință pe atunci: cum nemții din Banat începuseră să emigreze în Germania, erau multe case goale și au găsit ei de cuviință să trimită o parte din basarabeni în Banat.

M-am dus la el, la domnul Baciu, m-am prezentat, am discutat. Am stat la el multă vreme, îl ajutam, mâncam la el. După un timp, am ajuns să cumpăr de aici, de la Sânpetru, ulei, făină, mălai – tot ce prindeam, și duceam la București.

Era o sărăcie cruntă după război! Trenul era foarte ieftin. Eu luam abonament de la CFR pe întreaga lună, că plăteam o sumă foarte mică. Puteam să călătoresc pe orice linie din țară cu legitimația aia. Am călătorit așa un timp, până când domnul Baciu ăsta a spus: <<Măi, ce tot umbli tu și te plimbi din București și înapoi aiurea? Tot ce câștigi ziua, cheltui a doua zi. Nu faci nici o treabă. Ăștia de la Cooperativă caută un vânzător, de ce nu faci cerere?>>

Am făcut cerere la Cooperativă. Era un neamț bătrân acolo, Sperzel, îl țin minte și acuma, în vârstă de vreo 60 de ani. Zicea că el îi după pult de la 6 ani, tot vânzător a fost. În fine. Am depus cerere și am plecat iar la București. Când m-am întors, am aflat că mi-a fost aprobată cererea.”

Un chiabur din Basarabia a venit în rândul oamenilor muncii. S-a ascuns la Cooperativă. Ca atare, trebuie să îl dăm afară.

„Cât am fost la Cooperativă ca achizitor, mă duceam la Sânnicolau Mare după marfă, cu nota de comandă de la gestionar. Tot felul de materiale: chimicale, feroase, alimente, tot ce trebuia să ridic. Dădeam comanda la depozit și mă întâlneam de multe ori cu șefa de cadre. Era o moldoveancă de pe lângă Iași. Și eu, bun de gură, vesel tot timpul, ea mă simpatiza puțin așa, ca figură.

Mi-a zis, odată când am mers după marfă, să mă prezint la ea. Ea fusese seara la birou, unde s-o ținut ședință mai deosebită, cu șeful de post, primarul, consilieri. La plasă, la Periam, șef era un sârb. Ăla, aproape la încheiere, a spus: <<Un chiabur din Basarabia a venit în rândul oamenilor muncii. S-a ascuns la Cooperativă. Ca atare, trebuie să îl dăm afară.>>

Ea mi-a spus ce o zis sârbu’ de la plasă despre mine. Apoi zice: <<Eu zic că te-ai descurca și gestionar, nu numai achizitor. Și mi-a dat transferul imediat. M-a întrebat: <<Unde vrei să pleci? Ori în Tomnatic, ori în Lenauheim?>> Dar eu nu știam de nicicare. Am luat ordinul de transfer de la ea, am luat bicicleta și am plecat spre Lenauheim.

În Lenauheim, între cămin și prăvălie, era un loc gol, ca un fel de rondou așa, la vreo 40 de cm, și restul era numai din beton. Pe platoul ăla se țineau diferite jocuri, dansuri, petreceri. Lângă rondou era un chioșc, vindea pe geam un om acolo. Mă duc și îl întreb: Unde îi biroul Cooperativei aici? Dar el, unu’ Giorgică, zice: <<Uite, acolo pe scaunele alea stă președintele, du-te la el și te prezintă.>>

M-am dus și i-am spus că am fost repartizat aici. <<Bine, măi, tinere!>> zice el. Avea vreo 50-60 de ani. Am mers la birou. Acolo era un contabil, venit nu cu mult timp înainte de mine, doar cu vreo câteva luni. (El căzuse prizonier la ruși. Comuna lui era din nordul Bucovinei, lângă graniță. Dar în lagăr s-a informat atât de bine, că nu s-a dat locuitor al comunei respective, ci la alta din Basarabia.) Am mers să facem inventarul, dar vânzătorul care era dinaintea mea, avea și un ajutor, căruia nu îi păsa de gestiune. Așa că au ieșit minus câteva mii de lei și l-au dat afară. A plătit el o parte din sumă, restul a rămas descoperită.”

Am zis că dacă ea s-o căsătorit, hai să mă căsătoresc și eu.

„În ‘51 m-am hotărât să mă însor. Am primit o scrisoare, care spunea că soția a plecat de la tată-miu, o fost dată afară de către comuniști și că din casa lui tată-miu n-o mai rămas nimic, totul a fost dărâmat. Și ea s-a recăsătorit și are doi copii. Am zis că dacă ea s-o căsătorit, hai să mă căsătoresc și eu. Eu mereu mergeam la bal, la dans, dar nu eram așa mare dansator. Mai mult priveam, ba fata aia, ba fata aialaltă. Am trimis pe un moș, un rotar, la socrul meu (n.a. viitorul), să ceară fata în căsătorie. Moșu’ ăla îi povestește, socru-miu acceptă.”

Când Iacob Palade a ajuns în Banat, majoritatea etnicilor germani emigraseră sau fuseseră deportați în Uniunea Sovietică (1945). Nu a prins nici deportările din Bărăgan (1951), dar își amintește că socrul său locuia într-o casă șvăbească. „Am făcut nuntă și petrecerea în curtea la socră-miu. Stătea atunci într-o casă nemțească. Acolo am rămas cu soția. Am hotărât că doi – trei ani să nu facem copii, fiindcă nu aveam nimic.”

După eliberarea și întoarcerea deportaților în Lenauheim și în alte localități din Banat, la „un moment dat, a venit un anunț de la stat: toți refugiații care sunt în Banat, să li se dea loc de casă și bani din bancă, care să fie restiuiți în 12 ani. Cam vreo 75 de case au apărut la Lenauheim și s-au construit două străzi noi. În 1957 s-a ridicat casa lui socru-miu, în 1958 m-am mutat în casa mea. Eu m-am înțeles foarte bine cu Tata Moșu, lăsam întotdeauna după cum spunea el. Până când am ajuns în casa mea. (râde)” 

Mă bucur că am ajuns aici. Dacă ajung și la 100…

În așteptarea celea de-a 98-a aniversări, Iacob Palade spune că se bucură că a ajuns până aici. „Dacă ajung și la 100… Mulți de vârsta mea s-au dus ani și ani în urmă, dar eu am rămas.”

Secretul său pentru o viață atât de lungă? „N-am fumat și n-am băut. Am avut vinul meu, făcut acasă, beam câteva pahare în fiecare zi, dar m-am oprit mereu la timp. N-am băut până n-am mai știut de mine.” În plus, a crescut albine, care l-au înțepat de atâtea ori. Mierea era făcută de el, fără chimicale. Mai zice că a fost mereu harnic în grădină și în treburile gospodărești.

Dar, pe când lucra la CFR, mergea zilnic câte 30 de km pe jos. Asta, zice Iacob Palade, l-a ținut activ și sănătos. 

Trei generații: Lia Pfeiffer (nepoată), Mimi Rădoi (fiică) și Iacob Palade.

 


Interviu realizat de Alexandra Palconi

Foto: Flavius Neamciuc

2 comentarii la "Un basarabean în Banat. Povestea lui Iacob Palade"
  • dr.Molnar Esther
    12 ianuarie 2017 la 17:28

    m-a impresionat aceasta soarta omenesásca unei persoanr cu suffletul curat.
    Eu asm fost odata in tinerete la Familia Molcuti, cu care am fost buna prietena
    Sanatate si viata lunga va doresc.
    dr.Molnar Esther nasc.la Tormac, care se chema candva Rittberg

  • Interviu cu Fili Vulpescu, jucăria de pluș | Anca Sorca
    21 februarie 2017 la 08:20

    […] la croit, soția lui Dan cu partea de cifre, bunicul la scărmănat lână (n.r. vă invit apoi să citiți povestea bunicului scrisă cu multă pricepere de Alexandra) dar și mulți […]

Lasă un comentariu