Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Ultimul atelier meşteşugăresc de confecţionat mănuşi din piele

Publicat în Povești1 comentariu

Pe o stradă îngustă din zona Bălcescu din Timişoara, în demisolul unei case vechi, se află ultimul atelier meşteşugăresc de confecţionat mănuşi din piele. După zeci de ani de experienţă, pentru soţii Ilea, confecţionarea mănuşilor  a devenit un mod de viaţă. Dar, din păcate, după cum spun chiar ei, sunt mai degrabă “o familie de mănuşari pe cale de dispariţie”, fiindcă se gândesc să închidă atelierul.

„Numa’ să fiţi scurţi, copii! Am aşa mult de lucru!”, ne întâmpină doamna Ilea, încă de la poartă. “Toată vara n-am lucrat, că am vrut să închid (atelierul), şi acum au năvălit!”, ne povesteşte dumneaei, în timp ce conduce în demisolul casei. Intrăm într-o cameră cu tavan jos, boltit, cu fotolii, un birou, o masă de cafea şi câteva cutii mari, în care sunt depozitate zeci de perechi de mănuşi, după cum aveam să aflăm mai târziu. Apoi doamna Ilea se opreşte în dreptul biroului, îşi pune o mână în şold şi ne întreabă răspicat ce vrem să aflăm. Fără să stăm prea mult pe gânduri, ultima întrebare (din interviul ce urma să înceapă) devine prima: De ce vreţi să renunţaţi?

Noi, micii meseriaşi, nu prea avem şanse.

“Fiindcă am 40 de ani de muncă şi-s sătulă deja! Sătulă! Dacă voi aţi avea 40 de ani de muncă…” Născută în Timişoara, în cartierul Mehala, Florica Ilea s-a angajat la Fabrica de Piele şi Mănuşi în luna mai 1968, pe când avea doar 14 ani. „Eram ucenică. Apoi au urmat diferite etape: Şcoala Profesională, Şcoala de Maiştri şi diferite funcţii în fabrică. În 1997, am înfiinţat Mănuşi Florica SRL, care a mers foarte bine pentru mult timp.”

A avut un magazin de prezentare în centrul Timişoarei, pe strada Gheorghe Doja. „Au fost vremuri în care puneam afiş pe uşa magazinului că nu mai am mănuşi. Nu făceam faţă comenzilor. Renumele s-a dus de la sine. Dar de la o zi la alta era tot mai greu, din cauza spaţiului. Chiria era 250 de euro. Să faci mănuşi şi să vinzi la 250 de euro, e foarte mult! Aşa că m-am retras aici şi am lucrat având stoc.”

„Acum vreau să renunţ. Mă gândesc să lucrez numai în sezon. Să nu mai lucrez ca până acum, cu stoc, fără siguranţa că-l voi vinde. Aşa s-a întâmplat anul trecut, când nu am prea avut vânzări, fiindcă n-a fost frig. Anul acesta avem cerere pe mănuşile lungi de damă, pentru că se poartă veste de blană, fără mâneci. E nebunie! Nu ştii niciodată cum evoluează moda.”

Noi facem doar mănuşi de calitate.

„Ne-am înglobat aici atelierul, eu şi soţul, şi, fiind pensionari, ne completăm pensiile, că-s aşa de mari încât nu le poţi duce”, spune dumneai, râzând amarnic. “Noi facem doar mănuşi de calitate. Cine cunoaşte şi apreciază calitatea, mă caută. Sunt mândră că mă caută mai mult oameni de afară, decât din ţară. În Germania, o pereche de mănuşi costă între 50 şi 60 de euro. Eu n-am nici preţurile mari: de la 60 de lei perechea de mănuşi din piele, necăptuşite. Anul acesta merg vânzările, chit că nu e frig şi mă ajută şi participările la diferite expoziţii – aşa vând de când nu mai am magazinul.”

„Dar se câştigă greu, din ce în ce mai greu, fiindcă pielea e scumpă. Până şi un papion de aţă cu care prefer să lucrez, tot de calitate, costă 80 de lei.” Acum foloseşte piele de oaie, dar pe vremuri utiliza piele de oaie pakistaneză. „Acum nu mai putem să importăm pielea de oaie pakistaneză. Sunt mulţi meseriaşi din ţară, care au început să facă piele. Mai sunt şi italieni care se ocupă cu aşa ceva şi aduc marfă în ţară.”

„Noi, micii meseriaşi, nu prea avem şanse”, spune doamna Ilea, resemnată. „Primăvara şi vara investim bani şi lucrăm, dar abia în toamnă adunăm recolta. După 1990 au fost nişte ani buni. Veneau ruşii şi ne luau tot stocul. Sau mergeam şi le vindeam în Ungaria. Acum au apărut pe piaţă şi chinezii. Tot timpul primim mănuşi pentru reparaţii, căci se rup. Chinezii nu au reuşit încă să-şi perfecţioneze tăbăcirea. Reuşesc, ne copiază, dar nu folosesc maşini speciale Singer, vechi de 100 de ani, aşa cum folosim noi.”

Eu, când am învăţat meseria asta, când eram tânăr, mi-am spus că e o artă.

Mai apoi suntem invitaţi în atelier, să şi vedem maşinile Singer. „Aici ne petrecem noi timpul”, zice doamna Ilea, zâmbind. Îl găsim înăuntru şi pe domnul Ilea, care căptuşeşte de zor o pereche de mănuşi. Ni se explică, pe scurt, care este rolul fiecărei maşini Singer din atelier şi, mai ales, de ce se folosesc atâtea. “O pereche de mănuşi nu o termini la o singură maşină, ci la una – două – chiar şi trei. Pe zi se confecţionează cam 3-4 perechi, de la A la Z.”, spune doamna Ilea.

„După ce o croieşti şi o coşi, se trece la căptuşit, apoi se face terminaţia. După terminaţie, se calcă la presă. Apoi se împerechează şi se pune numărul de mărime. Nu-i simplu. Acestea sunt maşini speciale pentru mănuşi, pe care nu le găseşti în comerţ. Nu poţi coase haine de piele la ele, doar mănuşi!” ne explică domnul Ilea.

Născut la Recaş, domnul Ilea s-a angajat şi el de tânăr la Fabrica de Piele şi Mănuşi din Timişoara în 1967. S-au cunoscut la fabrică şi spun că s-au ridicat prin propriile mâini. Cât despre vânzările de mănuşi, domnul Ilea împarte aceeaşi părere cu soţia sa: „Nu prea mai merg nici mănuşile, că nu prea mai e frig ca în alţi ani. Apoi, toată lumea are maşină acum, mai puţin pe afară, cu mănuşile. Când lucram la fabrică, nu aveam grija asta. Primăvara se preluau comenzi şi ştiam că până în toamnă e nevoie de atâtea perechi de mănuşi. Acolo se făceau până la 120.000 de perechi pe lună. Ştiam cum să ne organizăm. E păcat că moare meseria noastră. Eu, când am învăţat meseria asta, când eram tânăr, mi-am spus că e o artă.”

Chinezii nu ştiu meseria

Producţia în masă şi importul au afectat meşteşugul confecţionării de mănuşi din piele. Doamna Ilea ne arată o pereche de mănuşi de iarnă rupte, fabricate în China: „Vin oameni cu mănuşi chinezeşti la reparat! <<Doamnă, am dat o grămadă de bani pe ele: 200 şi ceva de lei!>> Le poartă una sau două luni şi sunt gata!”

„Uite, acum i-am făcut inovaţie. Ea e toată ruptă dedesubt.” Domnul Ilea completează: „Mănuşile chinezeşti sunt foarte subţiri. Nu sunt prelucrate, sunt arse, pielea nu are rezistenţă. Când bagi mâna, mănuşile trebuie să aibă puţină elasticitate. Chinezii nu ştiu meseria. Ei pun şablon şi croiesc, cum se face la haine. Dar mănuşile nu se croiesc aşa. Ele se prelucrează, se dau adaosuri.”

O familie de mănuşari pe cale de dispariţie

„Lucram foarte mult la fabrică. Câte 12 ore, trei zile pe săptămână, cu o zi pauză şi pe urmă intram la 8 ore. Câte 8 ore acasă şi 8 ore la lucru. Aşa se făceau 120.000 de perechi de mănuşi pe lună. Ne-am ajutat reciproc şi pe băiatul nostru l-am crescut singuri. Unul din noi mergea la lucru pe tura de dimineaţă, celălalt pe tura de după-masă. Noi am fost foarte săraci şi am realizat totul prin muncă cinstită, cât să putem avea un trai decent. Aveam un al doilea job şi acasă: făceam ornamente manuale. Şi uite aşa realizam un al treilea salariu! Aşa am putut să cumpărăm şi prima maşina, o Dacie galbenă”, îşi aminteşte doamna Ilea, râzând.

„Ne-a plăcut să muncim. Suntem o familie de mănuşari pe cale de dispariţie. Acesta e ultimul atelier meşteşugăresc de confecţionat piele din Timişoara. A mai avut un coleg un astfel de atelier, dar l-a închis şi a deschis o cofetărie.”

Dacă găsiţi pe cineva care vrea să înveţe meseria asta, eu am totul pregătit aici!

Confecţionarea de mănuşi din piele presupune, printre altele, să stai în picioare până la 8 ore. La întrebarea dacă ar fi dispuşi să înveţe pe un tânăr meseria aceasta, pentru a o duce mai departe, doamna Ilea ne răspunde: „Dacă găsiţi pe cineva care vrea să înveţe meseria asta, eu am totul pregătit aici. Dar, puteţi să săpaţi de aici până la Bucureşti, că nu veţi găsi pe nimeni! Pentru meseria asta îţi trebuie răbdare, migală şi nervi. Noi ne-am stricat şi vederea, fiindcă stăm ore întregi cu ochii în mănuşi. Dacă nu ai răbdare, nu ai făcut nimic!”

„În ziua de azi, nimeni nu mai vrea să muncească, fiindcă se câştigă greu. Munca nu-i plătită. Bani blocaţi – toată primăvara şi vara bagi bani, cu riscul că nu ai să vinzi în toamnă. Urmează roboţii, dacă s-or inventa din aceia care să facă mănuşi”, spune, râzând, domnul Ilea.

Informaţii utile

Ultimul atelier meşteşugăresc de confecţionat mănuşi din piele din Timişoara încă mai funcţionează, dar nu e clar pentru cât timp. Prin urmare, dacă vă doriţi mănuşi din piele, lucrate manual şi cu multă dăruire de soţii Ilea, găsiţi mai multe detalii pe pagina de Facebook a atelierului şi, în cazul în care vreţi să faceţi o comandă mai amănunţită, sunaţi la numărul de telefon 0724 981 452 (Florica Ilea).


Articol scris de Alexandra Palconi.

Credit foto: Flavius Neamciuc

1 comentariu la "Ultimul atelier meşteşugăresc de confecţionat mănuşi din piele"
  • vioricalutic
    24 februarie 2016 la 19:08

    Santeti minunati..!STIMA SI RESPECT!Ma bucur nespus ca v-am descoperit…Sanatate si multa putere va doresc…CU MARE DRAG PT VOI….VIORICA..

Lasă un comentariu