Conacul Mocioni din Foeni

• Alexandra Palconi


• 9 aug. 2014

Puţini sunt cei care ştiu că actualul cămin cultural din comuna Foeni (judeţul Timiş) s-a numărat cândva printre cele cinci reşedinţe ale familiei Mocioni din Banat. Construit în 1750, conacul Mocioneştilor din Foeni este una dintre cele mai vechi clădiri de pe plaiurile bănăţene. Din păcate, la fel ca majoritatea fostelor reşedinţe nobiliare din regiune, monumentul istoric se află în stare de degradare şi, de-a lungul anilor, arhitectura i-a fost modificată în repetate rânduri.

Scurt istoric

Povestea localităţii Foeni începe din perioada romană, când aici se afla Castrul Bacaucis. Prima atestare documentară are loc în anul 1289, cu ocazia convocării unei diete la Föen de către regele Ladislau al III-lea. La 1400, Foeni apare în proprietatea familiei maghiare Chaak (sau Ksaky/Ksaki). În Evul Mediu a făcut parte din Comitatul Timiş iar în vremea administraţiei habsburgice, respectiv austro-ungare, a fost repartizată Comitatului Torontal.¹⁾Samu Borovszky – Monografia Comitatului Torontal, 1912

În anul 1912, aici trăiau 2041 de suflete (din care 238 erau maghiari, 506 sârbi şi 1297 români) şi existau 375 de numere de casă, poştă, telegraf şi gară. Biserica ortodoxă a fost constuită în 1882. Şase ani mai târziu, în 1888, este ridicată şi biserica sârbească²⁾Samu Borovszky – Monografia Comitatului Torontal, 1912. Conform Anuarului Socec al României Mari, între 1924 şi 1925 totalul populaţiei din Foeni era de 1791. La ora actuală, Foeniul este sediul comunei cu acelaşi nume, care include şi Cruceni, un sat întemeiat în secolul al XVII-lea de colonişti germani. Cele două sate însumează laolaltă 1737 de locuitori.

Familia Mocioni şi ramura de Foen³⁾Teodor Botiş – Monografia familiei Mocioni, Bucureşti, 1939⁴⁾Neagu Djuvara – Aromânii, Bucureşti, 2012

Comuna Foeni a avut un rol însemnat în istoria familiei de origine aromână Mocioni, ai cărei membri au fost politicieni, cărturari sau filosofi. Au ocupat funcţii înalte şi s-au înrudit cu marea nobilime maghiară, dar au militat întotdeauna pentru emanciparea şi drepturile românilor din Banat şi Transilvania, atât în plan politic, cât şi cultural. Erau originari din Tessalia, unde principala lor ocupaţie era creşterea oilor şi valorificarea produselor obţinute de la acest animal, ei reuşind să-şi vândă marfa până în cele mai îndepărtate centre comerciale ale Imperiului Otoman.

“Cunoscînd o ascensiune vertiginoasă, locurile natale curînd nu au mai putut-o cuprinde. De aceea familia Mocioni se mută, după cum se şi cuvenea, de timpuriu, la Moscopole unde va fi considerată curînd, printre cele mai înstărite. Aveau curţi şi case măreţe, precum şi o biserică proprie, ornată cu rare podoabe de cult din aur şi argint, ca şi mulţime de covoare orientale. Cultul în această biserică a fost săvîrşit permanent numai de preoţi membri ai familiei. […] Negustorind pe urmele învigătorilor, Mocioneştii, încărcîndu-şi averile pe catîri, au pornit în pribegie voită spre Ţara Românească, Moldova, Transilvania, Ungaria şi Austria⁵⁾Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4.”

Alexandru Mocioni

Figurile de seamă care au stat în fruntea arborelui genealogic al familiei au fost Petru şi Constantin Mocioni, care, în 1690, au urmat marea migraţie a patriarhului Arsenie. Petre moare în bătălia de la Zenta (1697), în armata lui Eugeniu de Savoya, şi Constantin Mocioni, alias Popovicz, devine preot al comunităţii ortodoxe din Pesta (1747). A trăit până la vârsta de 110 de ani şi a avut cinci copii, dintre care sunt amintiţi doar trei: Mihaiu, Andrei şi Petru. Cel din urmă a murit în anul 1775, nu a avut urmaşi şi a lăsat toată averea sa lui Andrei.

Activând amândoi în comerţ şi în finanţe, Andrei şi Mihaiu scindează familia în două ramuri: una la Pesta, cealaltă la Miskolc şi la Tokaj, în nordul Ungariei. În 1780, Andrei cere şi primeşte, de la împăratul Iosif al II-lea moşia Foeni de Banat, astfel creându-se linia “de Foen”.

„În 1782, înainte de a primi confirmarea înnobilării sale, Andrei a fost împuşcat de un necunoscut, în timp ce se afla în casa administratorului său. Ca atare, diploma de înnobilare, în cadrul căreia se stipulau drepturile de care urmau a se bucura descendenţii lui Andrei, inclusiv acordarea domeniului Foen, a fost emisă pe numele soţiei sale, Ecaterina Mocioni, născută Cojoca (care a trăit pînă în 1824) şi fiilor săi⁶⁾Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4.”

Andrei Mocioni de Foen (sursă: Wikipedia)

Printre cei mai importanţi membri ai familiei s-au numărat Andrei Mocioni de Foen, contesa Ecaterina de Mocioni, Antoniu Mocioni de Foen, Eugen de Mocioni, Zeno de Mocioni, Petru de Mocioni, Ioan I. Mocioni-Stârcea (copilul lui Ioan Stârcea, provenit dintr-o veche familie de boieri din Moldova, care a fost înfiat, în anul 1925, de baronul Anton Mocioni de Foen) şi, mai ales, Alexandru de Mocioni.

Mulţi dintre Mocioneşti au refuzat înnobilarea din partea împăratului, pentru că se considerau români, şi au preferat să-şi cheltuiască averile pentru crearea şi susţinerea unei clase politice capabile să se dedice emancipării naţionale şi sociale.

Doar în anul şcolar 1865-1866, familia întreţinea 36 de bursieri la Universităţile din Budapesta şi Viena, la Academia de Arte Frumoase din Roma, la academiile de drept din Oradea şi Debrecen, precum şi în liceele din Banat. Printre bursieri se numărau inclusiv Victor Babeş şi Coriolan Brediceanu.⁷⁾Maria Berényi – Centenar – Alexandru Mocioni (1841–1909), Revista Lumina 2009, pag. 3-4

Căminul cultural din Foeni, fostă reşedinţă a Mocioneştilor⁸⁾Monografia familiei Mocioni, Teodor Botiş, Bucureşti, 1939⁹⁾Aromânii, Neagu Djuvara, Bucureşti, 2012

Actualul cămin cultural din Foeni a fost, până nu demult, una dintre reşedinţele Mocioni şi tot aici s-a dezvoltat ramura de Foen a familiei. Conacul, aflat chiar în mijlocul comunei, a fost ridicat la 1750, în stil neoclasic, şi este una dintre cele mai vechi clădiri din Banat, la fel cum e şi Castelul Contelui de Mercy din Carani (1734). În timpul Revoluţiei de la 1848, impunătorul imobil din Foeni a fost distrus aproape în totalitate. Cel mai important membru al familiei nobile care a locuit aici a fost Andrei Mocioni de Foen, strănepotul preotului aromân Constantin.

Fotografie preluată din Monografia Comitatului Torontal, Borovszky Samu, 1912/ Sursă: mek.oszk.hu

Andrei s-a născut la Budapesta, în anul 1812. Jurist de profesie, membru în Senatul Imperial de la Viena, membru fondator al Astrei Române (1866) şi  membru onorific al Societăţii Academice Române (1870), de-a lungul carierei sale s-a dedicat luptei pentru drepturile românilor din Banat şi Transilvania. În 1869, el moşteneşte domeniul de la Foeni, se retrage din viaţa politică şi se stabileşte la conac, alături de soţia sa, Laura Cernovici. Moare la 24 aprilie 1880 şi lasă toată averea Laurei, fapt care provoacă valuri de nemulţumiri în familia Mocioni.

La rândul ei, Laura avea să lase conacul moştenire unui nepot de-al ei. Astfel, în 1912, proprietar al fostei reşedinţe Mocioni era baronul Csávossy Gyula. În 1925, moşieri în Foeni erau Josef şi Andres Csávossy, cu 2334 de jugăre, şi Antoniu Mocioni de Foen (marele şambelan al Regelui Carol al II-lea), cu 1722 de jugăre. Conacul a fost răscumpărat de Anton, care a încercat să-l transforme în casă de cultură, dar moare în anul 1943, cu el stingându-se linia directă a familiei Mocioni. Odată cu instaurarea regimului comunist, proprietatea a fost naţionalizată. A funcţionat ani la rând ca baie comunală şi grădiniţă. După ’89, conacul rămâne administraţiei locale şi e transformat în cămin cultural, funcţie care i-a rămas până astăzi. Imobilul se află pe lista monumentelor istorice din judeţul Timiş.

N-ai un document relevant!

Ghidul nostru la conacul Mocioni din Foeni a fost domnul Valerică Borlovan, cel care răspunde de biblioteca comunală din incinta căminului cultural. Originar din Foeni, el se împarte între cele trei funcţii pe care le deţine: bibliotecar cu atribuţii de referent cultural, şef SVSU (Inspectoratul pentru Situaţii de Urgenţă) şi membru voluntar şi colaborator la Crucea Roşie – Filiala Timiş. În bibliotecă, pe un perete, există un panou cu fotografii ale Mocioneştilor, extrase din cartea lui Teodor Botiş, cel care a scris unica monografie a familiei aromâne.

Deşi îşi petrecea timpul în jurul conacului, domnul Valerică nu-şi aminteşte prea multe despre cum era acesta înainte de 1989, dar acum caută documente, măcar pentru a avea ce le povesti celor care vin să vadă fosta reşedinţă nobiliară. N-ai un document relevant! Păi, n-am nici schiţa căminului, să zic io măcar. Arhiva (primăriei) am luat-o, m-am şi îmbolnăvit acolo. M-am dus şi am stat la tratament după aia, pentru plămâni, şi tot n-am dat de ea. Numa’ de aia am luat toată arhiva pe mână. Vreo două săptămâni am puricat la acte.

Sunt 50 de ani de când am fost aici la grădiniţă. Era grădiniţă cu program prelungit şi noi dormeam aici. Dar nu îmi amintesc pe unde intram şi pe unde ieşeam. După ’50 şi, după ce o fost rupt de unguri, atunci l-au dat la stat. Comuniştii l-au transformat în baie comunală, grădiniţă şi cămin cultural. Din ce am citit, un timp a fost şi sanatoriu. Eu l-am prins când devenise cămin. Nu am fost slujitor aici, aşa poate aveam o imagine (despre cum era structurat înainte conacul). Dar, aşa, cum or fost aici, unul care a stat două luni, altul care a stat zece luni şi fiecare a căutat numai să distrugă… Mai greu s-au găsit ca mine, care să fie aici de şapte-opt ani şi să nu îl intereseze nimic decât să facă, să adune, să aducă şi să păstreze.

El încearcă din răsputeri să implice tinerii din Foeni în cât mai multe activităţi. De la întreţinerea căminului cultural, până la organizarea de evenimente, concursuri de literatură, port popular, grai bănăţean sau chiar activităţi şi instructaje pentru Crucea Roşie, toate le face împreună cu şi pentru copiii din comună.

 După ’90, până prin ’96, a fost discotecă. După aia s-au trezit că-i monument…

Domnul Valerică ne-a plimbat prin toate colţurile conacului Mocioni. Ne-a dus inclusiv în pod şi la subsol. El ştie de la cei bătrâni că, la vremea când s-a construit imobilul, s-au implicat toţi oamenii din Foeni: Se spune că de acolo, din spatele căşii mele, de acolo şi până aici, cărămida s-o dat din mână în mână. Comuniştii, în schimb, au folosit podul pentru depozitarea cerealelor: Au avut, pe o parte, un lift cu care urcau, de asta au şi betonat podul, pentru cereale. Să nu credeţi că e betonat de pe vremea lui Mocioni (râde).

Tot în timpul regimului comunist, în aripa de est a subsolului conacului a fost amenajată o sală de sport. Domnul Valerică îşi aminteşte că, între 1974 şi 1975, a venit cu şcoala să ajute la betonarea geamurilor de aerisire. Am avut sala de sport aici. Aici a fost o uşă prin care se putea trece dincolo. Cum au tencuit peretele, nu se mai vede. După ’90, până prin ’96, a fost discotecă. După aia s-au trezit că-i monument (istoric) şi nu mai au voie.

Uşa prin care comunica fosta sală de sport/discoteca cu restul încăperilor din subsol se poate vedea în aripa de vest, care are, de asemenea, o intrare separată din curtea conacului.

Deşi afară erau peste 20 de grade, temperatura din subsolul clădirii era simţitor mai scăzută. Aerul era foarte umed şi greu de respirat, iar singurele surse de iluminare ne-au fost câteva lanterne. Numai eu umblu aici, dar tot nu am curaj să umblu fără lanternă prin beci. Aşa cum e structura din beci, aşa era şi structura conacului în sus. În 2005, după inundaţii, ne-au pus la spart. Tot îl măsoară, tot îl sapă. De nu am săpat acolo jos un metru şi ceva, că am şi uitat de groapa aia. M-am băgat într-o zi în pivniţă şi am căzut în ea, de parcă n-aş fi ştiut că e acolo, dar am uitat. 

Domnul Valerică bănuieşte că, pe vremea Mocioneştilor, în subsol erau bucătăriile şi camerele slujitorilor. Aici stăteau slugile pe vremea lor (a familei Mocioni). Pe vremea comuniştilor a fost baia comunală. Toate straturile de zugrăveală se văd. Ăsta cu albastru ar fi fost printre primele. Aici încă se mai văd cum au arătat ţevile de la băi.

Aici a fost şi brutăria. Ăsta-i cuptorul de la brutărie. Aici era uşă, numai că s-o zidit. Se zice că aici or stat slugile. Io aşa ştiu, că ăsta-i cuptor de pe vremea aia. Comuniştii, după ce or desfiinţat baia, or lăsat în beci depozit. Aici a fost numai Mecanica. Vegetalul a fost afară, pentru vaci. Or mai depozitat şi erbicide, pesticide. Aici jos o fost şi o sifonărie. O luăm invers acum, pe unde am venit. Numai să nu ne pierdem, să nu ne trezim… A urmat un moment de linişte, după care, domnul Valerică ne-a spus cu nostalgie în glas: Ăstea cum ar fi zise (nu?): conacul familiei Mocioni!

Alţii ar vrea să aibă atâta istorie câtă avem noi!

Multe evenimente din istoria recentă a comunei Foeni şi a conacului Mocioni au ca reper inundaţiile din anul 2005. Dumneavoastră aveţi vârsta care o aveţi, eu am vârsta care o am, dar vă întreb: ce se respectă în ţara asta? Poate şi noroc şi ghinion o fost cu inundaţiile în 2005, că după or pus termopanele. Faza interesantă-i că la grădiniţă le-or pus în 2005. Trebuiau să vină să pună şi aici. În 2006 or venit nu. “Nu, că-i monument istoric, să nu stricăm înfăţişarea…” Dar astea n-or fost originale (geamurile). Aici, structura la geamuri n-a fost aşa. Geamurile originale nu sunt drepte, ci rotunde, cu boltă. În ‘87-’88, o luat foc căminul. Atunci l-or reparat cum or putut, cum or vrut. În 2007-2008 or pus termopanele. 

După inundaţii, aici au vrut să bage nişte muncitori, nu ştiu ce să facă, să locuiască? Tot atunci, după inundaţii, noi am crezut că o să îl refacă, dar nu, ne-am înşelat amarnic. Eu m-am chinuit să-i adun aici pe bătrâni, să am o discuţie liberă cu ei, să spună câte ceva despre port, obicei, grai. Am avut un proiect despre astea. Dar nu. Mă, şi am fost la casa memorială a lui Octavian Goga, îs doişpe lucruri acolo, da’ îs interesante! Aşa şi aici puteau să facă! Încă aici ai mult mai mult să vezi! Alţii ar vrea să aibă atâta istorie câtă avem noi!

Mausoleul Mocioni din Foeni

În cimitirul din Foeni se află un alt monument istoric, reprezentat prin mausoleul familiei Mocioni. În interior, pe o placă de granit este scris că mausoleul a fost ridicat de Zeno Mocioni şi nepoţii săi, Alexandru şi Eugeniu, la îndemnul lui Antoniu de Mocioni de Foen. Monumentul a fost construit după planul arhitectului Maurit Kallina din Budapesta, în anul 1900. Aici au fost înmormântaţi atât Andrei Mocioni de Foen, Alexandru Mocioni, precum şi Antoniu Mocioni de Foeni.

Informaţii utile

Comuna Foeni se află la o distanţă de 43 de km de Timişoara (vezi harta). Pe lângă conacul şi mausoleul familiei Mocioni, în Foeni mai poate fi văzut un alt monument istoric, aflat chiar lângă cimitir, la ieşirea spre Cruceni: podul “turcesc” de cărămidă, care a fost ridicat în 1749.

De asemenea, în zonă mai pot fi vizitate depozitul de cereale din Giera, conacul Gudenus din Gad sau biserica-mausoleu din Bobda, care a aparţinut baronului Csávossy.

Articol scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc