Nadăş, satul izolat

Era prima zi din an care prevestea arşiţa ce avea să ne chinuie în următoarele luni de vară. Până la Herneacova, drumul ne-a fost lin. Abia de acolo avea să înceapă aventura: 6.5 km pe un drum greu de piatră, bătut mai des de animale, decât de picior de om. Până am dat de ruinele unei capele catolice. Asta înseamna că, în sfârşit, am ajuns la Nadăş, un sat bănăţean izolat, în care mai locuieşte doar o singură familie.

Aici, în jur, peste tot unde vedeţi câte o movilă, acolo a fost altădată o casă.

Lăsăm maşina lângă ruinele bisericii ortodoxe, în centrul satului, şi o luăm la pas. Foarte puţine sunt casele care au mai rămas neclintite. Una dintre ele, o construcţie nouă, ne atrage atenţia. Mai mergem puţin şi ne întâlnim cu un bărbat, pe care-l rugăm să ne spună unde e casa familiei Lazea. Dar cu biserica ce s-a întâmplat? “Păi, ce să se întâmple? Au demolat-o comuniştii, acum mulţi ani. A demolat-o Ceauşescu. Dar, în fiecare vară, în 5 iulie, vin fiii satului şi se ţine slujbă. Aici! Între ziduri!” Într-un final, ajungem la casa Lazea.

“Iară lucraţi?”, ne întreabă Ionel Lazea. “Ce reportaje faceţi iară?” Pare obişnuit cu vizitele de felul acesta, dar nu are timp pentru noi. Aşa că o cheamă pe soţie să ne primească. “La voi tot aşa cald îi?”

Intrăm în curte şi ne aşezăm la o masă din lemn. Doamna Lazea se aşază la rându-i la masă, vis-a-vis de noi. Curioşi de ce n-au plecat din Nadăş, ne spune că “aşa s-a întâmplat. Taică-său nu a vrut să plece. S-a împotrivit regimului.”

“Aţi mai găsit sat ca ăsta? Aşa rău nu cred că aţi găsit.” Îi povestim despre Lindenfeld. Aceeaşi problemă a fost şi acolo: drumul de acces şi iernile aspre. “Noi, iarna, ne deplasăm cu tractorul – când îi zăpada mare-mare. Că-n rest, cu lanţuri de roţi te descurci. Adrenalină!”

Ne spune că depopularea a început odată cu desfiinţarea CAP-ului. “Oamenii n-aveau alt loc de muncă. Apoi, au fost copiii care n-aveau unde să meargă la şcoală. Au mai fost şi inundaţii. Odată, jumătate din sat a fost inundat. Şi atunci, s-au dus. Şi socrul s-a împotrivit regimului. N-a vrut să plece”, ne mai spune o dată doamna Lazea. “Copiii i-am trimis la şcoală în Recaş. Dar el, personal, n-a vrut să plece. Şi, acum, suntem singura familie care a rămas aici.”

Că biserica ar fi fost demolată de comunişti, doamna Lazea zice că “nu, nu e adevărat. Au demolat-o oamenii. Odată au venit de la Pişchia şi au luat clopotele. Apoi, au venit de la alte biserici şi au luat ce-a mai rămas. S-a distrus pentru că, nemaifiind folosită, ciobanii au început să bage animale în ea. Şi-au bătut joc de biserică. Comuniştii, hai să dăm vina pentru tot pe comunişti!”

“Nu-s ei vinovaţi chiar de toate. Mai sunt şi oamenii vinovaţi. Bun, au avut şi ei partea lor de vină. Ne-au lăsat fără curent electric – asta e adevărat! Nu mai erau locuri de muncă, nu mai era drum de acces, n-aveau copiii cum să meargă la şcoală şi oamenii la lucru. Au tăiat curentul, da.” Familia Lazea are un singur copil, o fată, care învaţă la Recaş. “95% din timp stau în Nadăş şi 5% la Recaş, la cealaltă casă. Când era fata mai mică, stăteam cu ea mai mult la Recaş, dar acum e în clasa a 9-a. Se descurcă singură.”

“Era un sat de ortodocşi şi catolici. În capela catolică era şi o criptă. Au scos tot din criptă şi au distrus-o. Tot oamenii. Castelul (Tormássy – Dadányi), de la Herneacova au venit oameni; fiind a nimănui, l-au demolat.” Cât despre biserica ortodoxă, “atunci, la 5 iulie, într-adevăr se întorc fiii satului. Cei bătrâni, că tineretul nu prea vine. Acum sunt toţi împrăştiaţi în jur, prin Pişchia, Recaş, Remetea Mare, Moşniţa.”

Doamna Lazea spune că satul începe să se repopuleze, dar lent. Drumul de acces nu e nici acum chiar practicabil, aşa că vin mai greu. O altă piedică sunt terenurile din Nadăş, “care sunt încă proprietăţi private, deşi sunt multe cazuri în care nu s-au mai făcut succesiuni. Aici, în jur, peste tot unde vedeţi câte o movilă, acolo a fost altădată o casă. Erau peste 200 de case. Majoritatea au rămas pe vechiul proprietar.”

“Singura activitate la Nadăş e agricultura. Toţi vin şi spun <<Oau, ce frumos!>> Apoi pleacă. Toţi pleacă cu promisiunea că o să revină. Dar, trebuie să trăieşti din ceva. Acolo, de unde vin ei, se câştigă un ban mai uşor decât aici. Sperăm să fie mai bine. Cei mai mulţi din cei care se întorc sunt generaţia 40-60 de ani, cei care speră să se retragă aici la pensie.” În afara familiei Lazea, care n-a părăsit niciodată Nadăşul, după anii 2000, familia Mircea şi Lenuţa Topală a fost prima care şi-a restaurat din temelii vechea locuinţă din sat.¹⁾Vasile Traia, Vasile D. Suciu – Nadăş. Repere istorice, Eurostampa, 2011;

Scurt istoric²⁾Vasile Traia, Vasile D. Suciu – Nadăş. Repere istorice, Eurostampa, 2011;

Nadăşul este menţionat pentru prima dată în documente istorice din secolul al XIII-lea. În diplomele maghiare din anii 1247 şi 1256, posesiunea Nadasd aparţinea fiilor lui Wofa din familia de Cenad, urmaşa lui Chanadin.³⁾Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu – Cronologia Banatului, II/1. Banatul între 934-1552, Editura Banatul, Timişoara, 2007; În 20 septembrie 1323, Fredel este judele episcopului de Cenad în satul Nadasd din Comitatul Timiş. Tot atunci mai sunt amintiţi locuitorii Ladislau, fiul lui Elleus, şi Laurenţiu, fiul lui Arnold.⁴⁾Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu – Cronologia Banatului, II/1. Banatul între 934-1552, Editura Banatul, Timişoara, 2007;

La 7 martie 1356, Capitlul din Arad certifică dorinţa nobililor de Gertianus (Gherteniş) de a cumpăra (şi a altora de a opri cumpărarea) părţile stăpânite de Ossana, Filip şi Mihai de Saar în satele Pisky (Pişchia) şi Nadasd.⁵⁾Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu – Cronologia Banatului, II/1. Banatul între 934-1552, Editura Banatul, Timişoara, 2007;. În data de 26 mai 1378, regele maghiar cere capitlului din Arad să-l introducă pe Andrei Chep de Gertianus (Gherteniş) în stăpânirea posesiunilor Pisky (Pişchia), Nadăş şi Erdeuhegh din comitatul Timiş.⁶⁾Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu – Cronologia Banatului, II/1. Banatul între 934-1552, Editura Banatul, Timişoara, 2007; În anul 1379 Capitlul de Arad oferă acest sat lui Ioan, fiul lui Nicolae de Nadasd. În anul 1471 existau trei sate, toate cu numele de Nadasd, situate în apropierea actualei vetre a satului.⁷⁾Nicolae Ilieşiu – Caiete istorice, III, f.a., fila 41, mss. aflat în Arhiva Muzeului Banatului;

În diverse documente istorice din anii 1479 şi 1483, localitatea este amintită ca aparţinând de cetatea şi târgul Sarad situat între Pisky (Pişchia) şi Zamor Gormat (Giarmata). Regele confirmă, la 26 februarie 1483, familiei Banffy acest domeniu, cu 15 sate aparţinătoare în comitatul Timiş.⁸⁾Ioan Haţegan, Ligia Boldea, Dumitru Ţeicu – Cronologia Banatului, II/1. Banatul între 934-1552, Editura Banatul, Timişoara, 2007;

Nu există informaţii despre existenţa satului în vremea stăpânirii otomane a Banatului, dar el este amintit în Conscripţia din 1717, cu numele Duboki Nadush, aparţinând de districtul Lipova şi având doar 11 case. Pe harta contelui de Mercy din 1723-1725, satul este menţionat cu numele Duboki-Nadasch, aparaţinând de plasa Bara, din districtul Lipova.⁹⁾Ioan Haţegan – Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013; Pe harta habsburgică din 1761, este amintită localitatea Dubski Nadosch.

Cea mai veche însemnare despre biserica din Nadăş se regăseşte într-o conscripţie a parohiilor din dieceza Timişoara şi a Lipovei din 11 iunie 1767.¹⁰⁾Bujor Surdu – Aspecte privitoare la situaţia Banatului în 1743, în ,,Anuarul Institutului de Istorie”, XIII, Cluj, 1970; În 1767, aşadar, satul avea biserică, care deservea şi un alt sat, Busad (Buzad), slujind aici preotul Mihai Popovici, născut la Hodosch (Hodoş).¹¹⁾I D Suciu – Radu Constantinescu – Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980; Între 1769-1772, Duboki Nadasch era locuit de români şi sârbi, făcea parte din districtul Lipova şi avea 60 de familii şi o suprafaţă de 4443 jugăre şi 88 clafteri. ¹²⁾Dr. Nicolae M. Popp – Populaţia Banatului în timpul lui Iosif II, extras din „Lucrările Institutului de Geografie a Universităţii Regale Ferdinand din Cluj”, Timişoara, VII, 1942; Din statistica parohiilor şi preoţilor din eparhia Timişoarei din anul 1776 reiese că Nadăşul Dubeştilor avea 58 de case, facea parte din protopopiatul Timişoara şi avea un preot, pe Alexie Popovici, hirotonit la 1 iunie 1772.¹³⁾I D Suciu – Radu Constantinescu – Documente privitoare la istoria Mitropoliei Banatului, Editura Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1980;

Pe harta lui Griselini din 1776, satul apare cu numele Duboxinados.¹⁴⁾Nicolae Ilieşiu – Caiete istorice, III, f.a., fila 41, mss. aflat în Arhiva Muzeului Banatului; În 1781, satul este cumpărat de la Trezorerie cu 31.000 de florini de către Trajcsik Ádám şi Ghesquier József, apoi ajunge în proprietatea grofului Althan János şi, din 1790, sub stăpânirea lui Köszeghy János.¹⁵⁾Samu Borovszky – Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, Országos Monografia Társaság, 1914; 

În 1804, consilierul regal Antal Tormássy aduce în sat colonişti maghiari din zona Szegedului şi le construieşte o capelă. În 1807, Tormássy cumpără moșia Melynádas, care mai târziu devine coproprietate pentru Tormássy Kálmán, Mihály, Jozefa, Amália și Erzsébet.¹⁶⁾Samu Borovszky – Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, Országos Monografia Társaság, 1914;

În 1851, istoricul Fenyes Ellek spune că în Melynádas locuiau români, sârbi şi maghiari; era la două ore de Recaş şi populaţia era formată din 70 de catolici şi 490 de ortodocşi. În 1890, satul făcea parte din comitatul Timiş, plasa Recaş şi era centru de comună.¹⁷⁾Nicolae Ilieşiu – Caiete istorice, III, f.a., fila 41, mss. aflat în Arhiva Muzeului Banatului; În 1896, proprietari erau Tormássy Amália, Gyülvészi Dadányi Margit și Renáta.¹⁸⁾Samu Borovszky – Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, Országos Monografia Társaság, 1914;

Biserica ortodoxă a fost construită în anul 1898, în locul vechii biserici din lemn, ridicată în anul 1828 şi care a servit ca lăcaş de cult până în 1897, când a fost demolată. Noul edificiu religios a fost construit din cărămidă de către antreprenorul Gheorghe Heger. Spre sfârşitul anilor ’80, pe fondul depopulării satului, biserica a fost demolată parţial – turnul, acoperişul, peretele din nord şi o parte din absida altarului.¹⁹⁾Vasile Suciu, Marius V. Gligan – Nadăş, scurt istoric, Editura Helicon, Timişoara, 2008;

În anii 1910, Dadányi și György Gergely Kende, proveniţi dintr-o familie nobilă de origine macedo-română²⁰⁾Dan N. Buruleanu, Liana N. Păun – Monografia ilustrată a comunei Giulvăz, Timişoara, 2013;, dețineau cea mai mare parte din Melynádas. Casele domnești vechi au fost ridicate de familia Tormássy în apropierea satului, mai târziu ajungând în propritatea familiei Dadányi. În apropierea marginii satului exista aşa-numitul Izvorul Rece, a cărui apă tămăduitoare era cunoscută printre localnici.²¹⁾Samu Borovszky – Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, Országos Monografia Társaság, 1914; Tot la 1910, satul avea o suprafaţă de 4665 de jugăre şi 154 de case (dintre care 3 case erau construite din cărămidă, 17 din piatră şi văiugă şi 33 din văiugă; 101 construite din lemn sau alte materiale; 63 aveau acoperiş din ţiglă, 1 din şindrilă şi 90 din trestie şi paie).²²⁾Ioan Munteanu – Banatul Istoric, vol. I, Editura Excelsior Art, Timişoara, 2006;

În 1921, Nadăşul a făcut parte din judeţul Timiş-Torontal, plasa Recaş şi aparţinea de comuna Herneacova. După anul 1921 s-a reuşit aplicarea reformei agrare şi la Nadăş. Cu această ocazie s-a distribuit pământ la 102 locuitori îndreptăţiţi ai satului. Criteriul de împroprietărire la Nadăş a fost precum prevedea legea: celor 102 de ţărani împroprietăriţi (76 români, 19 unguri, 5 nemţi şi 2 alţii) li s-au repartizat câte patru iugăre din suprafaţa de teren existentă în hotarul satului.²³⁾Ion Negru – Pierdem şi pământul, în “Revista Institutului Social Banat-Crişana”, nr.16, Timişoara, 1936;

În Anuarul Socec din 1924-25, Nadăşul apare sub denumirea Izvorul Rece şi este comună rurală din plasa Recaş. Avea 700 de locuitori şi era la 16 km depărtare de gara Recaş. Primar era Filimon Vasile, notar – Reti Iosif, iar învătător – Chişu Iosif. În sat era un singur meseriaş, un bărbier – Serbecki Iosif, iar comerciant de articole mixte era Guttreund Caterina. Mari proprietari de moşii erau Dadányi George, cu 1000 iugăre, şi Fabrica de lână, care deţinea o moşie cu o suprafaţă de 2500 iugăre.²⁴⁾Anuarul Socec 1924-25 – Izvorul Rece;

În 1956, Nadăş făcea parte din regiunea Timişoara, raionul Timişoara şi aparţinea de comuna Recaş. În 1966, făcea parte din regiunea Banat, raionul Timişoara, aparţinând de comuna Herneacova. Din 1972, face parte din judeţul Timiş şi aparţine de oraşul Recaş, situaţie în care se află până în prezent. 

De la 740 la 8 locuitori

Până la începutul secolului al XX-lea, populaţia Nadăşului a fost în creştere, cea mai mare înregistrându-se în 1910, când aici trăiau 740 de suflete. Imediat după aceea, pe fondul migraţiei tinerilor spre oraşe (Lipova, Lugoj, Timişoara), populaţia începe să scadă dramatic, determinând un puternic caracter de îmbătrânire al satului încă din perioada interbelică.²⁵⁾Vasile Traia, Vasile D. Suciu – Nadăş. Repere istorice, Eurostampa, 2011;

Situaţia culminează la începutul anilor ’80, în timpul regimului comunist, când Nadăşul este declarat depopulat şi existenţa locuitorilor pe raza localităţii încetează să mai fie recunoscută. Prin urmare, la recensămintele din 1992 şi 2002, satul figurează ca fiind complet depopulat.²⁶⁾Varga E. Árpád – Statistică recensăminte după limbă maternă şi naţionalitate, jud. Timş, 1880-2002;

Situaţia Nadăşului începe să se îmbunătăţească după anul 2000, când se observă o reaprindere a interesului faţă de această zonă din partea fiilor satului şi a urmaşilor acestora, care locuiesc în prezent în localităţile limitrofe Timişoarei. Prin urmare, recensământul din 2011 înregistrează 8 locuitori în Nadăş.²⁷⁾Institutul Naţional de Statistică – Recensământul populaţiei şi al locuinţelor 2011.

Începând cu anul 2003, la iniţiativa familiei Topală, s-au organizat, în fiecare an, în Duminica a doua după Rusalii (Duminica Tuturor Sfinţilor Români), întâlniri ale fiilor satului Nadăş. Dacă la început au fost prezenţi în jur de 40 – 50 de personae, numărul participanţilor a crescut progresiv, ajungându-se la un număr de 800 – 1000 de personae în anii 2009 – 2010.²⁸⁾Vasile Traia, Vasile D. Suciu – Nadăş. Repere istorice, Eurostampa, 2011;

Informaţii utile

Satul Nadăş e situat în judeţul Timiş, la o distanţă de aproximativ 40 de km de Timişoara, pe DN6/E70 (vezi pe hartă). Dacă din Timişoara şi până la Herneacova drumul este asfaltat, începând de acolo urmează 6.5 km de drum de piatră, greu de accesat (mai ales pentru autoturisme). În zonă mai pot fi vizitate Centrul de Agrement şi Echitaţie Herneacova sau Cramele Recaş.

---

Articol scris de Alexandra Palconi

Contribuitor: Anca-Raluca Majaru

Credit foto: Flavius Neamciuc