Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Film şi lubeniţă la Gottlob

Publicat în PoveștiNici un comentariu

Se spune că în Gottlob, o comună situată în judeţul Timiş, pe drumul care leagă Timişoara de Cenad, unul din zece locuitori se ocupă cu cultivarea pepenelui verde sau „lubeniţei”, cum mai este numit fructul în această regiune a ţării. Mai mult decât atât, notorietatea Lubeniţei de Gottlob s-a răspândit atât de mult, încât a ajuns să fie marcă înregistrată, orgânizându-se anual aici un festival dedicat acestui fruct.

Însă, în curând, în această comună bănăţeană va avea loc o premieră naţională: se va inaugura primul cinematograf din zona rurală. Puţini ştiu însă că, de fapt, în Gottlob există o tradiţie a filmului de peste 100 de ani.

Scurt istoric

Între 1745-1748, arendaşul Iosif Malenitu din Vizejdia aduce în vatra viitorului sat câteva familii de bulgari catolici. Gottlob este întemeiat, însă, între 1771-1773, de consilierul Hildebrandt. Pe atunci era o aşezare cu 203 case, locuită de colonişti germani veniţi din Alsacia şi Lorena.1)Consiliul Judeţean TimişGottlob;

În limba germană, „Gottlob” înseamnă „Laudă lui Dumnezeu!”. Conform legendei, primii colonişti au ajuns pe aceste plaiuri în timpul unei ploi torenţiale, care, ca prin minune, s-a oprit la sosirea lor în vatra viitorului sat. Bucuroşi de cele întâmplate, ei au înălţat mâinile spre cer şi au strigat: „Gott lob!”.2)Consiliul Judeţean TimişGottlob; În secolul al XIX-lea, satul a mai fost cunoscut şi sub denumirea Kisősz.3)Ioan HaţeganDicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013;

Încă din 1771, în Gottlob exista şcoală. Din 1781, moşia Gottlob intră în proprietatea baronului Lipthay Anton din Lovrin, reprezentant al unei foarte vechi familii nobiliare. În anul 1836, o epidemie de holeră face ravagii printre locuitori. Biserica romano-catolică e ridicată între 1866-1867, din donaţiile sătenilor.4)Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Torontal Vármegye, Budapesta, 1912; La 1880, străzile din Gottlob erau luminate cu lămpi de petrol.5)Consiliul Judeţean TimişGottlob;

În 1912, Gottlob era descris ca sat mare, situat de-a lungul liniei de cale ferată Kikinda-Arad. Avea 590 de case şi 2199 de locuitori, majoritatea de etnie germană şi de credinţă romano-catolică. În sat mai existau şi o bancă de economii şi o instalaţie de ardere de cărămidă.6)Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Torontal Vármegye, Budapesta, 1912; Tot în 1912, străzile Gottlobului erau iluminate electric.7)Consiliul Judeţean TimişGottlob;

În 1936, satul avea şcoală primară, cor bărbătesc, cor mixt, trei fanfare, fabrică de ţiglă, moară, casă de păstrare, reuniune agricolă, societate sportivă, asociaţie a pompierilor, monument al eroilor, 626 de case şi 1969 de locuitori. În 1949, este inaugurat căminul cultural din Gottlob. Din anul 2004, se înfiinţează comuna Gottlob, după ce se desprinde de comuna Lovrin. Prima ediţie a Festivalului Lubeniţei a fost organizată în 2009.8)Consiliul Judeţean TimişGottlob;

Gottlob, un sat locuit cândva numai de germani

Până în 1940, populaţia din Gottlob era compusă dintr-o majoritate covârşitoare de germani. După cel de-Al Doilea Război Mondial, componenţa etnică a satului s-a schimbat definitiv. Între 1951 – 1956, 310 persoane din Gottlob au fost deportate în Bărăgan, dintre care 9, cel puţin, nu s-au mai întors niciodată.9)WikipediaGottlob;

În 1977, numărul germanilor scăzuse deja la 38% (de la 90% în 1910). În 1991, din cauza emigrărilor în masă de după 1989, în Gottlob locuiau doar 160 de germani. În 1998, numărul acesta scade până la 98. Se spune că, în acea perioadă, situaţia era atât de critică, încât doar una din trei case din sat mai era locuită. Conform recensământului efectuat în 2011, componenţa etnică a comunei cuprinde 86% români. Astăzi, în Gottlob mai trăiesc circa 88 de germani.10)WikipediaGottlob;

Printre ei se numără şi Hilda Parejo-Menendez. Născută Tunner, în 1938, ea a supravieţuit şi deportării în Bărăgan. „Am fost în Bărăgan, în Feteşti, Ialomiţa. Ştiu şi cântecul din Bărăgan. Cu familia am fost în Bărăgan. Tunner Nicolae şi Otilia. Mama a fost adusă în Banat din URSS, de mic copil. Era născută pe lângă Prut şi adusă aici pe când avea 7 ani. Pentru averea asta au luat-o. Dar nu era averea ei, ci a bunicilor mei. Apoi au văzut că au greşit, că ea e rusoaică. Şi au trimis-o înapoi, dar tot a stat cinci ani (n.r. în Bărăgan), până s-a clarificat.”

Hilda a plecat în Germania în 1982, dar s-a întors în România, în 1992. „Am avut părinţii aici. Mama mea a fost paralizată. 13 ani a fost în pat. Şi eu am venit acasă şi am îngrijit-o. Acum am două cetaţenii. Repatriată sunt.” Casa în care locuieşte Hilda are peste 100 de ani. „Aici a stat un Otta Adam, un Otta Hanz, Reiser Hanz. A stat un Tunner Adam.” 

„Eu vorbesc 11 limbi. Franceză, engleză, greacă, rusă, maghiară, germană, spaniolă, italiană, ce vreţi voi! Am fost translator 28 de ani. Lucram la NAVROM, în Constanţa. Tot eu traduceam şi actele. Eu sunt unsă cu toate. Eu sunt internaţională,” ne spune Hilda, râzând. „Acolo (n.r. la NAVROM), acum venea un vapor, acum pleca altul. Nu ştiau să se descurce. <<Unde-i Nemţoaica? Ad-o încoace!>> Eu eram Nemţoaica acolo. Pe soţul meu îl cheamă Alvaro Parejo. L-am cunoscut la NAVROM. Aşa mă cheamă şi pe mine acum. Am fost cununaţi, dar ne-am despărţit. Eu l-am lăsat. Am divorţat, fiindcă el a zis că nu vrea să vină la ţară, aici. Că el stă la oraş.” 

În ciuda vârstei înaintate, Hilda are un spirit foarte tânăr, de un optimism cum rar întâlneşti. „77 de ani. Şi mintea mea mai merge. Picioarele nu merg. Am fost motociclistă mulţi ani de zile şi am avut multe accidente. Am în ambele picioare proteze. 14 operaţii am. Dar, nu mă las. Nu mă las! Uite, eu am văruit acolo, azi. Dar, după aia era prea mare căldura şi am intrat inăuntru, fiindcă aveam tensiunea prea mare, ne mai spune Hilda.

O tradiţie a „mozi” în Gottlob

Încă din 1912, la Gottlob s-au organizat proiecţii de filme mute. În 1933, proiecţiile au fost întrerupte. În 1952, o casă din Gottlob a fost modificată şi transformată în cinematograf de peste 260 de locuri, aparţinând de RADEF (Regia Autonomă de Distribuţie şi Exploatare a Filmelor).11)Ştefan Both/ ADEVĂRUL – Popcorn în împărăţia lubeniţei: singurul cinematograf de la ţară din România este gata de inaugurare la Gottlob, comuna pepenelui roşu, 20 iulie 2015, Timişoara. Cinematograful sau „la mozi”, cum obişnuiau să-l numească cei din Gottlob, a funcţionat până în jurul anului 1978, când a fost închis. Astăzi, 25 iulie, după lucrări de renovare, cinematograful din Gottlob se redeschide, fiind primul din zona rurală. În plus, marea inaugurare a noului mozi din Gottlob va avea loc în cadrul celei de-a doua ediţii de Ceau, Cinema!, festival independent de film, înfiinţat de o echipă de tineri timişoreni.

Eu am fost operator, ea a fost casieriţă.

Mircea Bara, în vârsta de 80 de ani, a lucrat la mozi din Gottlob între 1952 – 1974. „Eu am fost operator, ea (n.r. soţia) a fost casieriţă. Cinematograful era din ’52. Casă de locuit era acolo. S-a modificat şi, la final de an, s-a deschis (n.r. cinematograful). Am început cu salariu de 300 de lei. Am fost ucenic. Apoi, am mers în armată. Când m-am întors din armată, în 1959, m-au pus responsabil, că nu aveau operator, doar ajutor de operator şi casier. Aşa că, am intrat eu, până s-a desfiinţat banda normală (n.r. de 35mm). Apoi, am lucrat ca operator, până în 1974. După ce n-am mai fost la cinematograf, m-am dus la munca din jos şi m-am făcut tractorist, până la pensie.”

Mircea Bara locuieşte în Gottlob din anul 1945. „Am venit cu familia aici, din Braşov. Ne-au bombardat în ’44. Praf ne-au făcut fabricile! Tata lucra la fabrică. Bomba a căzut chiar pe casa noastră. Am venit aici cu straiţa în băţ. Aveam 10 ani pe atunci. Când să termin şi eu clasa a doua, a trebuit să plec.”

Casa sa din Gottlob a fost construită de germani, la 1910. „Nemţilor care au au fugit cu armata germană li s-au luat casele şi au fost vândute la cei care au venit. Noi am plătit chirie aici, până în ’60. Patronul de dinainte era un baron – boieri li se ziceau şi aveau şi câte 150 ha de pământ. Avea 6 case. Bine, asta a fost micuţă, dar a avut altele mai mari. Mergea cu trăsura ori cu patru cai suri, ori cu patru cai negri. Mergea în câmp, să vadă oamenii. Schmidt îl chema. I se spunea Baron Hanz. Pe fiică-sa o chema Schmidt Margareta. Medi. Acolo unde locuiau ei, pe lângă casa lor nu era asfaltat. El a zis ca nici nu asfaltează, decât in bani, dar în dungă,” îşi aminteşte domnul Mircea, râzând.

Mai bine nu eram la cinema, că, acuma, la câţi or venit… Pentru o nimica toată. Pentru o sticlă!

Generaţiile au trecut şi, cu timpul, oamenii au uitat că Mircea Bara a fost cândva operator la mozi din Gottlob. Însă, în urmă cu câţiva ani, cei care au început lucrările de renovare de la cinematograf au avut parte de o surpriză. Tot atunci, dintr-odată, toată atenţia s-a îndreptat asupra domnului Bara.

„Sala noastră (n.r. de la cinematograful din Gottlob) era cam mică, cam joasă. Ecranul nu-l puteam ridica din cauza tavanului. Şi ce am făcut: de la jumătatea sălii, am luat duşumeaua afară, că pe unde intram în sală, de la hol, era o treaptă. <<Măi, ce facem? Hai să luăm duşumeaua egal, să nu dispară treapta asta.>> Înainte să încheiem lucrarea, băieţii (n.r. colegii domnului Bara) au zis: <<Facem o sticlă şi băgăm în ea un bilet cu anul lucrării şi cine a colaborat.>> Asta s-a întâmplat între 1966 şi 1967 (n.r. lucrarea a fost realizată în 1965, conform scrisorii găsite). Şi, acum, cu renovarea, când au scos duşumeaua, au dat peste sticlă. Au scos biletul afară şi au citit. Eu am apărut acolo. Şi, acum, toată lumea vine să mă caute, să le povestesc. Mai bine nu eram la cinema, că, acuma, la câţi or venit… Pentru o nimica toată. Pentru o sticlă!”

Şi cum se arată pe ecran că vine trenul… Până o trecut, o zbierat lumea din sală!

Domnul Bara nu-şi mai aminteşte cu precizie fiecare film care a rulat în cinematograful din Gottlob. Dar spune că, „în orice caz, filmele indiene erau pe primul loc. Ca şi acum. Şi aşa, mai erau filme străine, americane. Filmele ruseşti erau în floare la început, alea erau chiar solicitate. Româneşti, când şi când. Când veneau filmele româneşti, toţi se uitau la postere, că erau mari, de 2m x 1m. Era organizat fain. Aveam difuzoare afară, în Grădina de Vară. Când a început Vagabondul, am dat drumul la staţie. Se auzea tot! Am avut Grădină de Vară. La sat, era aproape cea mai frumoasă.”

„Aveam şi câte 400 de spectatori. Când am avut filmul Ultima noapte pe Titanic, am făcut patru spectacole. Au venit atunci şi din Vizejdia (n.r. localitatea vecină). Două-trei zile a rulat filmul ăla. Solicitau oamenii să îl mai dăm o dată. A trebuit şi la ora 2:00 dimineaţa să îl dăm din nou. Era o familie, amândoi bătrâni, aproape cei mai bătrâni din sat. Nu auzea nici el, nici ea. Nu auzeau nimic, dar tot ziceau: <<Mai venim o dată! Mai venim!>>”, îşi aminteşte doamna Bara, cândva casieră la cinematograf. „Au fost filme bune. Nu pot să spun că nu. Şi românii au avut filme distractive, comedii. Şi acum le mai arată la televizor.”

„Când s-a deschis cinematograful, în ’52, ţin minte. Nu mai uit seara aia. Plină sala! Cred că au fost peste 400 în sala de 264 de locuri numerotate. Stăteau oamenii pe culoare, peste tot. Am avut un film sovietic pe atunci, în care venea o locomotiva de tren pe sine. Şi cum se arată pe ecran că vine trenul… Până o trecut, o zbierat lumea din sală. Na, zic: << Ăştia n-or mai văzut film de când îs!>>”, povesteşte domnul Mircea, printre hohote de râs.

„Filmele rulau în fiecare zi. N-aveau liber. Încontinuu! Mai ne luam câte unul liber, aşa, o zi pe săptămână. Lucram de joi până duminică şi de luni până miercuri. Câte două filme pe săptămână. Făceam unul-două spectacole pe seară, depindea de film. Mai făceam matinee pentru copii. Veneau de la şcoală câte 3-4 clase, (n.r. elevii) încolonaţi frumos, cu diriginţii lor. De ziua Crucii Roşii organizam simpozioane. Era frumos, da!”

Prea multe televizoare!

În timpul regimului comunist, un bilet la mozi costa între 1 şi 1.5 lei. „Era accesibil. Dar aveam câte 6000 lei pe lună în planul de realizări. Chiar 7000. Nu ieşea întotdeauna. Aşa că, noi mai faceam şi şmecherie. Dacă avea comuna vecină un film tare şi eu aveam unul mai slab, îl împrumutam pentru o seară. Băgam pe seară dublură (n.r. două spectacole) şi atunci încasam două bilete, în loc de unul. Trebuia să iasă planul! Dacă nu ieşea planul, primeam critici şi nici nu primeam premiu.”

„Când vedeam că planul nu mai creşte, mergeam la C.A.P. <<Domnule primar, hai ia-mi 100 de bilete. Mă ajuţi?>> Îmi lua luna aia, dar, pe urmă, nu mai. Atunci mă duceam la OSMT să cerşesc. Dacă dădeau biletele la muncitori, nu ştiu. Dar, aşa puteam să mai acopăr planul.

„Am avut patru aparate de proiecţie: două în grădina de vară şi două în sală. După aceea, tot mai jos a mers, că nu mai venea lumea şi ne-au luat două (n.r. aparate de proiecţie). Pe urmă, cu timpul, o slăbit mai tare. Am rămas cu banda îngustă. Dar, s-a sfârşit, am plecat. Cinematograful a mai funcţionat 3-4 ani după ce am plecat noi, până prin 1978. Aparatele le-a luat întreprinderea cinematografică de stat. Avea sediul prin zona Modern din Timişoara. Atelierul întreprinderii era în Piaţa Bălcescu.”

Mircea Bara susţine că popularitatea televizoarelor l-a determinat să renunţe la locul său de muncă de la cinematograf. „Or venit televizoarele. De aia m-am lăsat în ’74! Înainte, când a început (n.r. când s-a deschis cinematograful din Gottlob), veneau (n.r. oamenii), că nu erau televizoare. Dar, de când au început să apară, prin 1957-1958, la sat… Era un televizor în toată comuna. Avea doar popa. Toată lumea mergea la el. Era minune! Acum, în Gottlob sunt case şi cu trei televizoare. Şi merg toate! (râde) Fiecare om are. Câţi copii au, atâtea televizoare.”

„A fost frumos, înainte era mai frumos ca acum. S-a schimbat poporul. Lumea asta s-a schimbat. Înainte era aşa primitoare, aşa veneau la film. Mă uitam de aici (n.r. din faţa casei), ieşeam în stradă. Lume multă. <<Măi, să mergem, că ne aşteaptă lumea!>> Trebuia să mergem cu o oră înainte, ca să dăm bilete.”

Domnul Bara e pesimist în privinţa cinematografului proaspăt renovat din Gottlob. „Îi frumoasă sala (n.r. noului cinematograf), într-adevăr. E frumos ce-au făcut. Cum a spus domnul primar, e şi o sală de spectacol (se spune că montează o scenă mobilă), de conferinţe etc. Dar nu cred că o să aibă succes cinematograf la ţară, mai ales. Puţin tineret îi (n.r. în Gottlob). Toţi îs plecaţi, mai ales în Germania, în străinătate. Prea multe televizoare! Şi copiilor, aţi văzut ce le place acum? Vai şi amar! Filme deloc educative. Prea deschisă-i lumea asta de acum!”

Ceau, Cinema!, festival independent de film la Gottlob

Ceau, Cinema!, organizat de Marele Ecran şi Pelicula Culturală, a debutat în 2014, cu o primă ediție-test pe parcursul a 4 zile de proiecții și ateliere, la Timișoara și Gottlob. Pentru al doilea an consecutiv, festivalul se desfăşoară şi la Gottlob. Mai mult decât atât, astăzi, la 18:00, se va inaugura noul cinematograf din comuna bănăţeană. Deloc o coincidenţă, primul film care va rula la marea deschidere va fi Paşaport de Germania. Regizat de Răzvan Georgescu, filmul spune povestea celui mai amplu negoț de oameni din Europa secolului XX: vânzarea organizată, sistematică a întregii populații germane din România către Republica Federală Germania.

Curioşi fiind de ce a fost aleasă această comună bănăţeană ca loc de desfăşurare pentru festival, Lucian Mircu, directorul Ceau, Cinema!, ne-a spus: „Pentru că o comună din Timiș își reabilitează cinematograful, în loc să facă acolo crâșmă sau ABC, cum s-a întâmplat în restul României. Pentru că poate fi un model pentru România rurală, dar și pentru orașe mari, care n-au reușit această performanță. Și, de ce să mințim, pentru lubeniță!”

Cât despre succesul pe care l-ar putea avea primul cinematograf rural din ţară, Lucian Mircu mai spune că: „În mod cert, nu va fi ușor. Trebuie multă determinare și perseverență din partea autorităților locale. Sprijin de la <<centru>> și o persoană specializată care să se ocupe de cinematograf. Poate avea succes numai dacă va oferi un program de cinema regulat, săptămânal. Dacă îi va aduce pe tineri din fața tabletelor și televizoarelor spre altfel de lume, lumea marelui ecran. Altfel, nu va fi decât altă minune care ține două zile, cît ținem noi festivalul la Gottlob.”

„Reușita depinde și de sprijinul unor parteneri culturali (cum ar fi Centrul Cultural German sau Institutul Francez), a unor distribuitori care au proiecte educative (de exemplu, Asociația Macondo), care să ofere filme. Pentru că altfel e complicat din bugetul mic al unei comune să susții și achiziția de filme, în regim de cinematograf independent. Sigur că vom pune și noi umărul. Și-au oferit deja suportul pentru proiect, sub o formă sau alta, regizorii Cristian Mungiu, Corneliu Porumboiu, Tudor Giurgiu și Răzvan Georgescu.”

Cea de-a doua ediţie de Ceau, Cinema! a început miercuri, 22 iulie, şi se încheie mâine, 26 iulie. Programul complet pentru proiecţiile din Gottlob (precum şi din Timişoara) se găseşte pe site-ul festivalului.

Informaţii utile

Din Timişoara, în Gottlob se poate ajunge pe DN6 sau pe DN59A (vezi harta), comuna aflându-se la o distanţă de circa 50 de km. Dacă ajungeţi în zonă, vă recomandăm să cumpăraţi lubeniţă de Gottlob. Locuitorii ies adeseori să vândă fructul pe marginea drumului. Festivalul Lubeniţei din Gottlob va avea loc între 15-16 august 2015.

Până la Gottlob: în Biled, o altă localitate în care trăiau cândva foarte mulţi etnici germani, se pot observa câteva case şvăbeşti, aşezate de-a lungul drumului principal. Case şvăbeşti mai pot fi observate şi în Lovrin. Tot aici poate fi văzut conacul Lipthay, astăzi transformat în staţiune de cercetare şi dezvoltare agricolă. De asemenea, în Lovrin există un mic ştrand cu apă termală.


Articol scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc

Surse   [ + ]

1. Consiliul Judeţean TimişGottlob;
2. Consiliul Judeţean TimişGottlob;
3. Ioan HaţeganDicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013;
4. Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Torontal Vármegye, Budapesta, 1912;
5. Consiliul Judeţean TimişGottlob;
6. Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Torontal Vármegye, Budapesta, 1912;
7. Consiliul Judeţean TimişGottlob;
8. Consiliul Judeţean TimişGottlob;
9. WikipediaGottlob;
10. WikipediaGottlob;
11. Ştefan Both/ ADEVĂRUL – Popcorn în împărăţia lubeniţei: singurul cinematograf de la ţară din România este gata de inaugurare la Gottlob, comuna pepenelui roşu, 20 iulie 2015, Timişoara.
Nici un comentariu la "Film şi lubeniţă la Gottlob"
Lasă un comentariu