Castelul Banaterra din Srpska Crnja

În localitatea de frontieră Srpska Crnja, aflată la numai 5 km de Jimbolia, se află cel mai “tânăr” castel din Banatul sârbesc. A fost construit în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, din ordinul unui general nazist, pe un teren care i-a aparţinut cândva contelui Csekonics.

În anii postbelici, castelul a fost naţionalizat şi folosit ca depozit pentru produse agricole. Apoi, în anii ‘80, aici a funcţionat pentru o vreme un motel, după care imobilul a fost lăsat în voia sorţii. În 2011, datorită unui croat pasionat de vânătoare, Radovan Tumpa, Castelul Banaterra a fost restaurat şi transformat într-un frumos hotel.

În 2015, pentru mai bine de jumătate de an, castelul a fost abandonat din nou. Începând din 2016, acesta a fost preluat de Dorina Mihai, o româncă. De curând am fost din nou la Srpska Crnja și am stat de vorbă cu dumneaei.

Scurt istoric

Prima atestare documentară a aşezării Chorna datează din 1373, pe când aparţinea de Comitatul Timiş din Regatul Ungariei. În 1482 şi 1528, apare sub denumirea Crna Seliste/Menoş. În secolul al XVII-lea, Olasch (1660) – respectiv Seleş (1696) – era parte a Vilayetului Timişoara şi avea o populaţie predominant sârbească.

La începutul secolului al XVIII-lea, Zernia (1717) intră sub administraţia Banatului Timişan al Imperiului Habsburgic, însă este complet depopulată. În jurul anului 1750, aşezarea începe să fie colonizată cu sârbi şi români. Drept urmare, în 1778, pe când satul făcea parte deja din Comitatul Torontal, aici trăiau 1394 de suflete. În 1785, colonişti germani se stabilesc în vecinătatea localităţii şi întemeiază Nemačka Crnja, satul primind din acel moment numele Serb und Deutsch Czernja (erau, de fapt, două sate diferite). Din 1922 şi până în prezent, localitatea se numeşte Srpska Crnja.¹⁾Ioan Haţegan – Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013;

Înainte de Primul Război Mondial, populaţia însumată a celor două sate era de 7316 de rezidenţi, grupul majoritar fiind cel sârbilor. În perioada interbelică, numărul populaţiei creşte până la 9100 de rezidenţi. Între anii 1941 – 1944, Srpska Crnja a fost inclusă sub administraţia germană a Serbiei şi regiunii Banatului şi a primit un statut special, datorită numărului mare de etnici germani (aproximativ 3000) care trăiau aici.

La sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, cele două localităţi au fost unite. Tot atunci, o bună parte din germani a părăsit zona, împreună cu armata germană învinsă. Majoritatea celor care au rămas a fost trimisă în lagăre comuniste. Din 1948, lagărele sunt desfiinţate, dar etnicii germani părăsesc în masă Iugoslavia. Astăzi, populaţia din Srpska Crnja este într-o continuă scădere (3753 de persoane, conform recensământului din 2011).²⁾Wikipedia – Srpska Crnja

Povestea castelului lui Franz Neuhausen – un apropiat al lui Hermann Göring

Terenul pe care se află castelul a aparţinut pentru aproximativ 150 de ani familiei nobile Csekonics din Jimbolia. “Contele Csekonics ar fi fost, se pare, un mare amator de jocuri de noroc. Aşa că, în 1934, se spune că ar fi pariat pe această bucată de pământ. A pierdut şi terenul a intrat în proprietatea unui doctor de origine evreiască din Zrenjanin, Alexander Šajovic. Când a început Al Doilea Război Mondial, Šajovic a dispărut din ţară”, ne spunea Radovan Tumpa, în urmă cu doi ani.

Pământul ajunge pe mâinile lui Franz Neuhausen, un general nazist, comandant al Administraţiei Militare din Serbia şi un prieten apropiat al lui Hermann Göring. “Nimeni nu ştie cu precizie dacă Šajovic i-a vândut terenul sau a fost forţat să îl predea”. Cert este că Neuhausen ordonă construirea unui castel pe acest teren, care urma să-i fie atât casă de vacanţă şi de vânătoare, cât şi depozit.³⁾Kastel Banaterra – About us

“Misiunea lui aici era să adune bunurile furate de la evrei şi să le trieze, pe modelul <<Asta e pentru mine, asta e pentru Göring, iar asta e pentru guvernul german>>. A strâns foarte mulţi bani aşa. El strânsese averi şi înainte de război, la minele de cupru din Bor (n.r. Serbia). A gândit acest castel ca pe o casă de vacanţă şi pentru vânătoare, unde să invite prieteni şi oameni influenţi din toate ţările”, susţinea Radovan Tumpa.

Construcţia castelului a avut loc între anii 1941 – 1943, după proiectul unui arhitect rus aflat în prizonierat. “Neuhausen a petrecut doar câteva luni aici, nu mai mult. La sfârşitul războiului, statul iugoslav l-a arestat. A fost judecat şi, timp de câţiva ani, a trebuit să muncească la Bor, ca inginer. După aceea, a fost deportat în Germania. Din câte am înţeles, ar fi spus <<Vă rog nu mă deportaţi! Voi sta aici şi voi munci. Voi fi cetăţean al Iugoslaviei, voi face orice, dar, vă rog, nu mă deportaţi!>> Dar, l-au deportat. În Germania a fost arestat din nou. Crimele sale de război nu au fost dovedite niciodată”, ne-a spus Radovan Tumpa, în 2015. Franz Neuhausen fost eliberat din închisoare în 1953 şi a murit în 1966, la vârsta de 78 de ani.⁴⁾Wikipedia – Franz Neuhausen

După cel de-Al Doilea Război Mondial, castelul intră în declin. Este naţionalizat şi predat conducerii unui conglomerat agricol de stat, care organizează aici sediul de birouri. “În acea perioadă, la subsol se afla bucătăria pentru angajaţi. Aici lucrau peste 350 de oameni.” În cele din urmă, castelul sfârşeşte prin a fi folosit ca depozit pentru produse agricole. În 1981, imobilul a fost transformat într-un motel cu restaurant, cu 16 camere şi o capacitate de 40 de locuri de cazare. “Motelul a funcţionat până la sfârşitul crizei din fosta Iugoslavie. La scurt timp după aceea, au început să distrugă şi să fure totul de aici. Au furat tablourile, candelabrele, mobila, absolut totul!”

---

Interviul cu Radovan Tumpa, realizat în martie 2015:

Un prieten mi-a spus că ştie un castel foarte frumos, pe care trebuie neapărat să îl văd.

Radovan Tumpa este originar din Zagreb şi a fost directorul uneia dintre cele mai mari companii farmaceutice din Croaţia. “M-am căsătorit cu actuala mea soţie, care este din Belgrad. S-a mutat cu mine în Zagreb, însă nu s-a putut obişnui cu stilul de viaţă. Aşa că, eu, care nu am nicio problemă în a-mi face bagajul şi a pleca încotro văd cu ochii, am hotărât să cumpăr un apartament în Belgrad, unde am locuit împreună până în urmă cu câţiva ani.”

“Mi-am deschis propria afacere în Belgrad şi am vândut-o, în 2010. Dintr-odată, aveam foarte mulţi bani. Un prieten mi-a spus că ştie un castel foarte frumos pe care trebuie neapărat să îl văd. De prima dată când am venit aici, prima oară când am văzut castelul, mi-am zis că acesta e locul meu.” Castelul a fost atunci concesionat de Radovan şi, în scurt timp, au început lucrările de restaurare, care au costat în jur de 400.000 de euro.⁵⁾Blic.rs – U dvorcu Kaštel prvi gosti od 15. juna

“Eu am investit foarte mulţi bani aici, în urmă cu patru ani, în restaurare. Am schimbat instalaţia electrică, am reconstruit acoperişul. Mobilierul nu este cel original şi îmi aparţine. Tot ce vedeţi aici a fost cumpărat de mine din magazine de antichităţi din Pancevo, şi recondiţionat. Dar, lemnul pe care îl vedeţi pe tavan, parchetul şi scările sunt cele originale. Am avut un specialist care a restaurat lemnul. El a lucrat aici timp de 7 luni, 24 din 24 de ore. A dormit, a mâncat şi a trăit aici. Au fost doar el şi încă un specialist în probleme tehnice. Ei au reparat aceste scări şi tot ceea ce se vede în jur.”

Castelul Banaterra, cel mai “tânăr” din Serbia, a fost inaugurat în 15 iunie 2011. Hotelul are 4 camere şi un apartament la etaj şi 9 camere standard în mansardă, având în total o capacitate de 45 de locuri de cazare. “Băile de la etaj sunt foarte mari, de dimensiunea unor camere standard dintr-un hotel din oraş.” La parter, au fost amenajate un restaurant cu terasă şi o sală de festivităţi, iar în demisol există o sală de vânătoare, mini spa şi sală de fitness.

Avem foarte mulţi turişti din România.

Radovan ne-a spus că cei mai mulţi turişti care trec pragul Castelului Banaterra sunt din România, asta datorându-se în mare măsură distanţei foarte mici de graniţă. “Nu e suficient, dar aproximativ 50% din cei care ne trec pragul sunt români, mai ales când sunt zile importante (Revelionul şi Crăciunul – de rit nou şi vechi, aniversări etc.).” Dar castelul găzduieşte periodic şi somităţi sau oameni de afaceri din toată Europa. În cei patru ani de activitate, Radovan Tumpa a ajuns la concluzia că hotelul are 3 categorii bine conturate de clienţi.

Prima categorie este cea a vânătorilor, “asta pentru că eu şi eu sunt vânător şi am foarte mulţi prieteni. Ion Ţiriac este clientul nostru, în fiecare an vine la noi pentru câteva zile. Directorul Rolex din Elveţia vine aici. Directorul Fiat ne este client. Au fost aici membrii familiei regale din Spania (cu excepţia regelui, au fost toţi), membrii parlamentului român, bulgar, croat, sloven etc. Totuşi, nu e de ajuns. Ei vin doar pentru câteva zile pe an şi nu ne putem baza doar pe asta pentru a supravieţui. Dar, ei sunt un reper pentru calitatea serviciilor pe care le oferim.”

A doua categorie de clienţi este formată din oameni care provin din mediul de afaceri. “Ei vin aici pentru că au siguranţa serviciilor noastre. Şi eu, pe când lucram în industria farmaceutică, mereu căutam câte un loc plăcut, în care să-mi pot duce invitaţii la masă, pentru a ne bucura de o atmosferă frumoasă şi unde să putem consolida relaţii şi colaborări de lungă durată.”

Şi, în fine, a treia categorie este formată din familii. “Locul acesta este ideal pentru turismul de weekend. Din nou, pe când lucram în industria farmaceutică, întotdeauna căutam câte un loc drăguţ şi liniştit în care să-mi petrec sfârşitul de săptămână alături de soţie şi fiică.”

…voi, românii, nu trăiţi mai bine decât noi, dar aveţi o speranţă.

Chiar dacă hotelul nu duce lipsă de clienţi, Radovan depune mari eforturi pentru a-şi menţine afacerea pe linia de plutire. “Europa este afectată de criza financiară. Serbia nu face excepţie. În ultimele luni am fost de două ori cu soţia în România. O dată am mers să o luăm pe fiica noastră care trebuia să aterizeze cu avionul, la Timişoara. Înainte de merge la aeroport, am tras o fugă până la Arad, pentru a bea o cafea. Oraşul este aşa de frumos şi părerea mea este că voi, românii, nu trăiţi mai bine decât noi, dar aveţi o speranţă. Mă uitam la tinerii care treceau atunci pe lângă noi prin centrul Aradului şi puteam citi pe feţele lor că ei ştiu că ziua de mâine va fi mai bună decât cea de azi.

În urmă cu 50 de ani, părinţii mei trăiau mai bine decât trăiesc eu azi. În urmă cu 50 de ani, fiecare zi a lor era mai bună decât cea care tocmai trecuse şi de două ori mai bună decât cea de dinainte. Astăzi, doar supravieţuim. Şi nu e un fel normal de supravieţuire. Eu am nevoie de piaţa din România, deoarece ştiu că mulţi oameni din Jimbolia, din Sânnicolau Mare, Timişoara sau Arad nu ştiu de acest hotel. Nu îmi permit un buget pentru marketing sau publicitate, pentru că deja aloc foarte mulţi bani pentru întreţinerea clădirii.”

Curioşi fiind dacă şi cum susţin hotelul cei din administraţia locală, Radovan ne-a răspuns că îl ajută, “dar nu sunt ataşaţi de acest loc. Ei consideră că dacă vor să mănânce, pot merge la Kikinda sau pot veni aici. Şi chiar vin aici, iar prin asta ei se gândesc că asta e cea mai bună dovadă că susţin acest loc. Dar asta nu ajută, ci mai degrabă ar fi de folos o iniţiativă care să încurajeze turismul local. Asta lipseşte aici şi pot înţelege de ce: oamenii de aici trăiesc strict numai din agricultură. Nu au nici o idee sau pornire pentru a face şi altceva. În general, ei vor să mă ajute, dar nu ştiu cum.”

“Fiica mea studiază la o universitate din Scoţia iar majoritatea prietenilor ei sunt SUA. Nu le vine să creadă că tatăl ei trăieşte într-un astfel de loc, dar că nu suntem deloc o familie bogată”, ne-a mai spus râzând Radovan Tumpa, la finalul vizitei noastre.

---

Actualizare 2017

Dimineața sunt la cabinet, în Timișoara. Seara sunt aici, la castel.

În 2015, la numai câteva luni după vizita noastră, Radovan Tumpa a fost nevoit să închidă castelul și să plece din Srpska Crjna. Din aprilie 2016, imobilul a fost preluat de Dorina Mihai.

O femeie foarte activă, Dorina este avocat de profesie, în Timișoara. A fost în armata română, are Brevet de Parașutist, e expert în economie și vorbește fluent șapte limbi. A fost 8 ani pe front în fosta Iugoslavie, sub Căștile Albastre ale ONU sub comandamentul Olandei, de multe ori fiind însoțită de regretatul corespondent de război Mile Cărpenișan. După 2000, timp de 7 ani, a fost director general pentru Europa de Est la Fashion Box Group S. p. A Asolo, cu sediul în Istanbul. Astăzi își împarte fiecare zi între Timișoara și Srpska Crjna. “Dimineața sunt la cabinet, în Timișoara. Seara sunt aici, la castel.”

Dorina ne-a spus că în scurta perioadă în care a fost închis, castelul s-a degradat foarte mult. Principala problemă: instalația de apă. “Practic, noi am refăcut totul de la zero. A fost haos. Am început să lucrăm în aprilie 2016 și în septembrie am deschis. Plafonul din sala de festivități era prăbușit. Ambele terase erau jos. Dacă opreau apa, nu se întâmpla asta. Dar au lăsat apa pe instalație, iar iarna a înghețat și s-au spart toate țevile. A venit primăvara și a început să curgă apa peste tot, prin pereți, pe parchet… Parchetul a fost înlocuit.” Dorina a redecorat toate camerele castelului. Fiecare cameră e unică și are propriul mobilier. “Îmi doresc ca cei care ne trec pragul să nu se simtă ca la un hotel, ci ca la ei acasă, iar atmosfera să fie pe măsură.” 

Grădina castelului a fost, de asemenea, reamenajată. Câțiva copaci, bătrâni și bolnavi, deveniseră periculoși și puteau oricând să cadă peste castel, așa că au fost tăiați. Fiind protejați prin lege, Dorina a obținut un certificat înainte de-ai tăia.

Majoritatea clienților continuă să vină din România.“Prețuri sunt destul de mici. Încercăm să oferim un raport calitate-preț bun. Noi avem și producție proprie de carne, la ferma de lângă castel. Asta ne permite să ținem prețurile jos.” În fiecare sâmbătă, la castel sunt organizate petreceri cu muzică rock live. La cerere, se pot organiza plimbări cu trăsura prin sat și pe domeniul castelului. Plata se poate face în dinari, lei sau forinți. “Suntem la granița dintre Serbia, România și Ungaria, așadar acceptăm orice monedă,” spune Dorina Mihai.

În viitorul apropiat, Dorina plănuiește să transforme anexa castelului într-o berărie, cu meniu zilnic de mâncare la un preț forfetar. De asemenea, în zonă existând izvoare cu apă termală, ea are de gând să construiască o piscină, iar lângă aceasta un disco ranch, unde să se poată organiza concerte și petreceri în aer liber. Lucrările vor începe în vara acestui an.

Vizita la Castelul Banaterra a avut loc în 17 martie 2017, alături de echipa emisiunii de călătorie Drumuri aproape. Episodul integral poate fi vizionat online pe site-ul TVR+. 

Informaţii utile

Srpska Crnja se află la o distanţă de 5 km de Jimbolia (vezi harta) şi 52 km de Timişoara (vezi harta), castelul fiind o destinaţie ideală pentru o ieşire de weekend. Deşi Serbia nu este membră UE, la punctul de frontieră este suficicient să prezentaţi actul de identitate pentru a intra în ţară. Castelul Banaterra se află chiar la intrarea în Srpska Crnja, pe partea dreaptă.

Preţurile restaurantului sunt foarte decente. Pentru două porții de cotlet Karađorđe (recomandarea bucătarului – cu cartofi prăjiți și salată incluse), apă, bere și cafea, am plătit un total de 70 de lei. Camerele duble se închiriază la prețul de 50 euro (taxa locală inclusă), cu mic-dejun extra la 5 euro/persoană.

În drum spre Srpska Crnja (în funcţie de ruta aleasă sau cu scurte ocoliri de la drumul principal), mai pot fi vizitate Conacul Damaszkin din Beregsău Mic sau biserica-mausoleu din Bobda.

---

Scris de Alexandra Palconi

Credit foto: Flavius Neamciuc