Poieni, satul din inima munţilor
Mulţi dintre noi avem amintiri cu satul Poieni, mai ales datorită taberelor de vară care se organizau demult aici. Situat în inima Munţilor Poiana Ruscă, e un loc ideal pentru drumeţii şi orientări turistice, dar şi un refugiu de la forfota oraşului. În Poieni îţi poţi lua adio şi de la semnalul de telefon, singurul loc în care poţi mai poţi lua legătura cu cei de acasă fiind doar la intrarea în sat, pe un pod.
Dar, atât satul cât şi întreaga zonă sunt parcă învăluite într-o profundă nostalgie. Istoria-i lungă de peste 500 de ani se transmite azi prin viu grai, de la o generaţie la alta, de fiecare dată mai pierzându-se pe drum câte un detaliu esenţial din tabloul satului de altădată.
Domeniul lui George de Brandeburg, unul proprietar al Castelului Corvinilor
Prima atestare documentară a satului Poieni datează din 1514 – 1516, cu numele Pleyen, aflat atunci sub administraţia lui George de Brandenburg, unul dintre proprietarii castelului de la Hunedoara, care avea 7 iobagi aici. Brandenburg a moştenit domeniile Corvinilor prin căsătoria cu Beatrice de Fragepan, văduva lui Matei Corvin. Ea moare otrăvită în jurul anului 1510, iar Brandenburg pierde castelul după ce este ocupat de voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolyia, şi donat familiei Török. (sursă)
Taberele de vară din Poieni şi Calea Ferată Forestieră
Pe vremuri, la Poieni se organizau tabere de vară. În sat există două clădiri vechi în care găzduiau cândva elevi: Vila 1, despre care se ştie că a fost cândva sediu al jandarmeriei, şi Tabăra pentru fete, formată din două corpuri şi situată la ieşirea din sat, spre pădure, pe partea dreaptă. La câţiva kilometri distanţă de sat se mai găseşte Poieni Strâmbu, de care aparţineau, de fapt, clădirile din sat. Poieni Strâmbu este singura tabără care mai funcţionează şi în ziua de azi, fiind privatizată şi renovată.
Celelalte două anexe din sat nu s-au putut bucura de aceeaşi soartă fericită. Din strălucirea lor de altădată n-au mai rămas decât ruine, localnicii aşteptându-se să se prăbuşească în orice clipă. Nu se ştie cu exactitate cine este proprietarul acestor clădiri sau anii în care au fost construite. Conform oamenilor din sat, după anul 1920, acestea au intrat în proprietatea statului român. Astăzi ar fi administrate de Direcţia Judeţeană pentru Sport şi Tineret.
Până în urmă cu aproape 20 de ani, la Poieni a funcţionat Calea Ferată Forestieră (Mocăniţa), pe care se transporta lemn de fag din pădurile Munţilor Poiana Ruscă la Fabrica de Oţet din Margina. În 1996, CFF a fost dezafectată, lemnele şinelor au putrezit şi fierul a fost furat şi vândut. Drumul Mocăniţei se mai recunoaşte acum doar după terasamente.
Biserica de lemn “Cuvioasa Paraschiva” din Poieni, funcţională şi azi, a fost ridicată în anul 1791. Picturile interioare sunt cele originale din anul 1812.
Măreasa şi fiul ei, Bogdanovich Ferencz
În secolul al XIX-lea, domeniul Poieni Strâmbu aparţinea unei contese, Leopoldina Stojánovits. Venea în fiecare vară la Poieni şi oamenii o numeau Măreasa ( de la Măria Sa). Avea o casă de vacanţă în vârful unui deal din apropierea satului, din care a mai rămas azi doar o fundaţie acoperită de vegetaţie.
Leopoldina a avut un fiu, Bogdanovich Ferencz, care, la 18 ani, îndrăgostit fiind de o fată pe care o mai dorea şi altul, se duelează cu rivalul său şi pierde. Unii spun că Bogdanovich ar fi murit în timpul duelului, alţii susţin că, din cauza ruşinii şi a durerii că a pierdut aleasa inimii sale, s-a împuşcat. În 1881, Măreasa a dat ordin să fie construită o criptă în pădurea de la Poieni, în care şi-a îngropat unicul copil. A mai venit să-l viziteze de câteva ori, după care a dispărut fără urmă. Din fericire pentru noi, de curând am reuşit să întregim povestea Măresei, care poate fi citită integral aici.
Informaţii utile
Din Timişoara, la Poieni se poate ajunge pe ruta Lugoj – Făget – Coşava – Pietroasa – Poieni (vezi harta). Drumul este asfaltat până la ieşirea din satul Poieni.
Pentru locuri de cazare se poate lua legătura cu administratorii taberei de la Poieni Strâmbu sau cu Ocolul Silvic din Coşava, care deţine o cabană de vânătoare la 2 km de Poieni. Nu există un restaurant în zonă, singura opţiune de aprovizionare cu mâncare e magazinul alimentar din sat.
Articol scris de Alexandra Palconi.
Traducerea în limba engleză de Doiniţa Spuză.
Credit foto: Flavius Neamciuc