Castelul Mocioni din Vlaicovăţ

În Vlaicovăţ, o localitate situată în Banatul sârbesc, pe drumul care leagă Timişoara de Belgrad şi la numai câţiva kilometri de Vârşeţ, se află una din cele cinci reşedinţe nobiliare de altădată ale familiei aromâne Mocioni. Castelul, amplasat în mijlocul unui parc imens, a intrat în proprietatea familiei străvechi Bissingen-Nippenburg, prin înrudirea cu familia Mocioni la 1888.

Perioada de strălucire a castelului a durat mai puţin de 100 de ani, de la jumătatea secolului al XIX-lea până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial. Atunci, toate proprietăţile familiei Bissingen-Nippenburg, printre care şi complexul nobiliar din Vlaicovăţ, au fost confiscate şi naţionalizate. La scurt timp după aceea, imobilul a fost transformat în CAP. În urmă cu câţiva ani, a existat un plan pentru repunerea în valoare a castelului, dar fără rezultate concrete. Astăzi, fosta reşedinţă a familiei Mocioni nu are nicio funcţie şi se află într-o stare proastă de conservare.

Scurt istoric

Localitatea este atestată documentar pentru prima dată în 1597, sub denumirea Vlajkoc¹⁾Ioan Haţegan – Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013;, având o populaţie preodominant sârbă. În 1660 şi 1666, satul este menţionat din nou ca Vlajkovac²⁾Ioan Haţegan – Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013;. Apare cu acelaşi nume şi pe harta din 1717, cu 22 de case³⁾Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, 1914; şi aparţinând de districtul Vârşeţ (Vršac).

Începând cu anul 1738, aici se stabilesc tot mai mulţi colonişti români, astfel că, în 1749, satul avea 40 de case şi, până în 1752, numărul acestora creşte până la 87. În 1761, satul apare oficial pe hartă cu numele Weikowez.⁴⁾Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, 1914; Împăratul Iosif al II-lea, în drumul său spre Pancevo, face un popas în Vlaicovăţ între 13-14 aprilie 1773.⁵⁾Wikipedia – Vlajkovac;

Biserica ortodoxă română a fost ridicată în 1809.⁶⁾Wikipedia – Vlajkovac; În 1832, Camera oferă familiei Bethlen compensaţie moşia Vlaicovăţ. În 1845, două treimi din moşie aparţineau familiei Bethlen şi o treime se afla în proprietatea familiei Mocioni de Foen. Alte familii nobile care au avut proprietăţi în Vlaicovăţ au fost Heinrich de Ómoravicza (Moraviţa), Jeszenszky de Jasenové şi Bissingen-Nippenburg.⁷⁾Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, 1914;

În timpul Revoluţiei de la 1848, trupele maghiare invadează Vlaicovăţ şi incendiază biserica ortodoxă. La acea vreme, satul avea 1390 de locuitori, din care 1375 erau ortodocşi, 6 catolici şi 9 de religie iudaică. În 1876, o furtună puternică face ca acoperişul bisericii româneşti să se prăbuşească şi smulge mai mulţi copaci din pământ.⁸⁾Wikipedia – Vlajkovac;

În 1914, Temesvlajkócz e descris ca sat mare, situat la sud-vest de Vršac, cu 290 de case şi 1650 de locuitori, poştă, telegraf şi staţie de cale ferată.⁹⁾Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, 1914; Şapte ani mai târziu, la recensământul din 1921, aici trăiau 1459 de oameni, din care 918 erau români, 261 sârbi, 224 maghiari, 34 cehi şi 22 germani. Din 1922, denumirea satului a rămas Vlajkovac¹⁰⁾Ioan Haţegan – Dicţionar istoric al aşezărilor din Banat: sec. XI – XX. Atestări documentare şi cartografice, Editura ArtPress, Editura Banatul, Timişoara, 2013;. Astăzi, Vlaicovăţ se află în Districtul Banatul de Sud, Voivodina, Serbia şi are o populaţie de 1178 locuitori (conform recensământului din 2002).¹¹⁾Wikipedia – Vlajkovac;

Familia Mocioni

Familia de origine aromână Mocioni (magh. Mocsonyi, srb. Močonji), emigrată în Ungaria şi Banat în secolul al XVIII-lea, a fost cunoscută pentru implicarea şi promovarea drepturilor politice ale românilor din Imperiul Austro-Ungar. Chiar dacă au ocupat funcţii înalte şi s-au înrudit cu marea nobilime maghiară, membrii familiei Mocioni şi-au păstrat un conservatorism ortodox neclintit şi au evitat curentul de maghiarizare specific epocii.

Andrei şi Mihaiu, fii preotului comunităţii ortodoxe din Pesta, Constantin Mocioni alias Popovicz, au scindat familia în două ramuri: una la Pesta şi alta la Miskolc şi Tokaj. În 1780, Andrei a primit moşia Foeni de Banat, astfel creându-se linia “de Foen”.¹²⁾Dr. Teodor Botiş – Monografia familiei Mocioni, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1939; Familia Mocioni a avut cinci castele în Banatul istoric: la Foeni, Birchiş, Bulci, Căpâlnaş şi Vlaicovăţ. Cu excepţia celui din Birchiş, care a dispărut (a fost ars în 1944), celelalte patru există şi astăzi.

Castelul Mocioni – Bissingen-Nippenburg din Vlaicovăţ

Castelul din Vlaicovăţ a fost ridicat de Gheorghe Mocioni în 1859, în stil clasic. În 1888, fiica acestuia, contesa Georgina Mocioni, s-a căsătorit cu contele Rudolf Gábor Bissingen-Nippenburg¹³⁾Dr. Teodor Botiş – Monografia familiei Mocioni, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1939;, o familie nobiliară străveche, provenită din landul Württemberg¹⁴⁾Banaterra – Nobili în Banat;. În urma acestei asocieri, castelul a trecut în zestrea Bissingen-Nippenburg.

Imobilul era situat în mijlocul unui parc mare, îngrădit de garduri şi porţi din fier forjat. În parc se regăseau şi locuinţele birjarilor, mausoleul şi capela familiei Bissingen-Nippenburg, un lac artificial cu o fântână şi sculptură în mijloc, pârâuri şi poduleţe.¹⁵⁾Banat Info – Castel uitat-Vlaicovăţ; La 1914, castelul din Vlaicovăţ avea instalaţie electrică şi iluminat propriu. Era renumit pentru biblioteca formată din peste 2000 de volume, înterioarele decorate cu un interesant mobilier vechi şi o colecţie de obiecte deosebite din porţelan şi argint.¹⁶⁾Samu Borovszky –  Magyarország Vármegyéi és Városai. Encziklopédiája: Temes Vármegye, Budapesta, 1914;

Declinul

Castelul a rămas în proprietatea Bissingen-Nippenburg până la sfârşitul celui de-Al Doilea Război Mondial, când toată averea le-a fost confiscată şi naţionalizată. La scurt timp după aceea, în castel a fost instaurat un CAP.¹⁷⁾Banat Info – Castel uitat-Vlaicovăţ; Astăzi, complexul aparţine statului şi nu are funcţie.

Castelul este într-o stare proastă de conservare. Aflată în precolaps din cauza vandalizărilor succesive și a abandonului, clădirea este astăzi un adevărat pericol pentru acei câțiva curioși care încă vor să-i treacă pragul. Acoperișul dezmembrat ușurează accesul apelor pluviale la structura clădirii, fapt care duce la degradarea materialului constructiv și contribuie la dezmembrare treptată a întregii construcții. La rândul ei, natura își reclamă drepturile: vegetația luxuriantă a parcului înconjurător înghite treptat zidurile abandonate, în timp ce unele dintre micile animale sălbatice ale zonei își găsesc un refugiu convenabil printre cotloanele saloanelor nobiliare de altădată.

În urmă cu cinci ani, administraţia locală a încheiat un contract de concesiune pe 40 de ani cu o companie italiană. Pe lângă o chirie lunară de 220 euro pe lună, concesionarul era obligat prin contract să obţină actele necesare şi să suporte toate costurile pentru restaurarea castelului şi parcului înconjurător.¹⁸⁾Blic.rs – Restoran u dvorcu; Planul includea modificarea imobilului într-o destinaţie turistică, prin transformarea sa într-un mic hotel cu 8 camere de lux şi un restaurant la parter cu vedere spre parc. În cele din urmă, au fost evacuate 27 de maşini de moloz şi investitorii italieni nu au mai fost de găsit, fapt care a dus la anularea contractului.¹⁹⁾Novosti.rs – Dvorac u Vlajkovcu čeka renoviranje;

Situaţia tristă a castelului a ajuns până la contele Franz von Bissingen-Nippenburg, stabilit în Frankfurt, care şi-a exprimat public îngrijorarea cu privire la starea proastă de conservare a complexului, declarând că “este mai important ca clădirea să fie salvată, decât să fie retrocedată familiei sale”. În 2006, contele înaintase fără succes o fişă de restituire a castelului în proprietatea familiei Bissingen-Nippenburg, iar mai apoi, aflând despre proiectul companiei italiene, şi-a dat consimţământul.

În 2010, intrat deja într-un lent proces de degradare, castelul era totuși îngrijit și igienizat periodic de o doamnă în vârstă, încurajată de comunitatea locală să ocupe cele câteva încăperi încă locuibile de la subsol. Chiar dacă această îngrijire presupunea doar măturarea sau stivuirea într-un colț a părților dezmembrate, sătenii considerau atunci că numai printr-o grijă constantă se mai poate conserva clădirea și elementele sale prețioase de decorație. După părerea lor, castelul trebuia păstrat deoarece era un reper al localității și un ornament important al parcului public, folosit cu plăcere ca nod de circulație și loc de relaxare de întreaga comunitate.

Parcul, întins pe o suprafaţă de 5 hectare, a fost pus sub protecţie în anul 1974, datorită specilor rare şi exotice care se regăseau acolo. În 2007, administraţia municipiului Vârşeţ a declarat parcul o resursă naturală de mare importanţă, investind anual aproximativ 400.000 de dinari în mentenanţă.²⁰⁾Blic.rs – Restoran u dvorcu;

În mod ironic, deși odată fusese piesa principală a ansamblului nobiliar, castelul a fost redus treptat la un simplu obiect într-o schemă de amenajare peisageră. Neînțelegerea logicii primare a ansamblului arhitectural, favorizând abandonul clădirii în detrimentul utilizării și îngrijirii parcului, a contribuit cu siguranță la degradarea de până acum. Însă valoarea locului se găsește tocmai în complexitatea relațiilor care există între castel și parc, pe de-o parte, și structura urbană și peisajul înconjurător.

Revitalizarea zonei, cu efecte benefice pe termen lung, poate depinde astfel de înțelegerea și valorificarea acestor raporturi. Pornind de la clădirea castelului, înțeleasă ca piesă principală și dominantă a întregului sistem, reactivarea sustenabilă a fostului ansamblu se poate realiza doar după o analizarea preliminară a potențialului acestuia și depistarea unei funcțiuni adecvate. Odată parcurși acești pași, implementarea corectă a schemei de dezvoltare depinde de un regim de proprietate clar, de etapizarea asumată a lucrărilor și de atragerea fondurilor de investiție necesare (fără de care un eventual proiect început poate sfârși la rândul său în ruină, ca în cazul șantierului din Banloc).

Deși, astăzi, situația poate părea dezolantă, un proiect corect de revitalizare a ansamblului nobiliar din Vlaicovăț poate să aducă reale beneficii pe plan local, contribuind totodată la dezvoltarea economică, socială, culturală și identitară a regiunii.

Gheorghe Mocioni de Foen

Gheorghe Mocioni a fost fiul lui Ioan Mocioni (1780-1854) şi al Iulianei de Panaiot (1787-1858). Născut la 25 mai 1823, în Budapesta, a urmat Facultatea de drept şi, după terminarea studiilor, s-a ocupat cu administrarea moşiilor sale din Vlaicovăţ şi Birchiş.

În 1859, Gheorghe s-a căsătorit cu Elena Somogyi Gyöngyös, cu care a avut două fiice: Livia şi Georgina. În anul 1865, a fost candidatul naţionaliştilor români şi sârbi în circumscripţia electorală Moraviţa, câştigând cu o majoritate zdrobitoare. Între 1865-1869, a activat în Dieta ungară, reprezentând interesele naţionale ale românilor şi sârbilor. La alegerile din 1869 câştigă din nou, în ciuda tuturor măsurilor luate de guvernul maghiar pentru combaterea naţionaliştilot şi a “mocionismului”.

Alegătorii lui Gheorghe Mocioni au sărbătorit această victorie electorală, învitându-l la Vârşeţ, unde i s’a făcut o entusiastă primire: steaguri, muzică, treascuri şi retragere de torţe. A doua zi, 20 Martie 1869, s’a dat în cinstea sa un banchet, seara întreg oraşul a fost luminat, iar cetăţenii români şi sârbi l-au condus la gară pe iubitul lor deputat cu acelaş fast ca la sosire.²¹⁾Albina, Nr. 39/1869. Cu acelaşi succes câştigă şi cel de-al treilea şi ultimul mandat la alegerile pentru dietă din 1872-1875.

Gheorghe Mocioni a fost un membru marcant al Clubului naţionaliştilor şi deputat în sinodul eparhial din Caransebeş. A fost întotdeauna de o mare generozitate faţă de tinerimea şcolară română, iar bunătatea sa a fost pildă în multe şi discrete fapte ale îndurării şi iubirii creştineşti. A murit la 27 februarie 1887 şi a fost înmormântat în cripta familiei din Foeni.²²⁾Dr. Teodor Botiş – Monografia familiei Mocioni, Fundaţia pentru Literatură şi Artă “Regele Carol II”, Bucureşti, 1939;

Informaţii utile

Vlaicovăţ se află la o distanţă de 87 km de Timişoara (vezi harta) şi 9 km de Vârşeţ. La graniţa dintre Serbia şi România este necesară doar cartea de identitate. În Vârşeţ pot fi vizitate donjonul, Castelul Eparhiei din Banat, Biserica Romano-Catolică Sf. Gerhard, Farmacia pe trepte, Muzeul Vârşeţ sau Muzeul Sterija. Dunele de nisip Deliblata, o regiune unică în Europa, se află la numai 33 km de Vlaicovăţ (vezi harta).

---

Articol scris de Alexandra Palconi

Colaborator: arh. Anca-Raluca Majaru

Fotografii realizate în noiembrie 2014 de Flavius Neamciuc.

---

Fotografii realizate în 19 iunie 2015 şi primite de la Miruna Crâşnic. Mulţumim!