Înapoi la prima pagină  |  EN  |  DE

Amintiri din Beregsău Mic (I)

Publicat în Povești1 comentariu

Special

Ingeborg Sophie Ludmilla Korte s-a născut în 9 mai 1910, în Hamburg. La vârsta de 24 ani, ea se căsătorește cu Dr. Hartmut Walter Palmhert, un specialist în biologie din Transilvania. Împreună ei au avut două fiice, Suse Liese și Anne Ruth Palmhert, însă căsnicia lor se încheie dramatic în 1941, când Walter este ucis în timpul Bătăliei de la Sevastopol.

Ingeborg se recăsătorește apoi cu Milutin Mučalov, provenit dintr-o familie înstărită de originie sârbească din Banat. Au avut trei fii: Sima Andreas, Georg Dietrich și Peter. Între 1944-1949, Ingeborg și Milutin au locuit în conacul familiei Mučalov din Német (astăzi satul Beregsău Mic, județul Timiș, România), imobil care fusese construit inițial de familia nobilă Damaszkin.

În 1948-1949, toate bunurile Mučalovilor au fost naționalizate, iar membrii familiei s-au „împrăștiat” în România, Ungaria, Germania, Serbia, Croația și Canada. Din câte știm, Milutin ar fi fost ultimul Mučalov care a locuit la conacul din Beregsău Mic. Abia după 1990, după mai bine de 40 de ani, toate proprietățile din Beregsău Mic au fost retrocedate lui Sima Andreas Mučalov, fiul cel mare a lui Ingeborg și Milutin. Fiind neglijat ani la rând, conacul este acum într-o stare avansată de degradare.

În ultimii ei ani de viață, Ingeborg Mučalov și-a scris memoriile despre Beregsău Mic, dedicându-le celor două fiice ale ei, Suse și Anne. În următoarele rânduri vă invităm, așadar, să citiți și să vă faceți o idee despre cum era viața de zi cu zi la conacul Mučalov din Beregsău Mic, imediat după sfârșitul celui de-Al Doilea Război Mondial.

Recunoștința și mulțumirile noastre se îndreaptă către Yves Dupont, Anna-Maria Muchalov și Ivan Muchalov, pentru acest document de familie extraordinar și pentru fotografiile vechi din Beregsău Mic trimise. Mulțumim!


Câteva din amintirile mele despre Beregsău Mic

Scris de Ingeborg Mučalov pentru fiicele ei, Suse and Anne

 

Prima dată când am venit în Beregsău Mic a fost la scurt după nunta noastră. Maika1)Jelena Liliči, 17 aprilie 1878 – 11 noiembrie, 1947, mama lui Tata2)Milutin Mučalov, 8 mai 1909 – 16 noiembrie 1999, ne-a întâmpinat cu pâine şi cu sare, după cum e tradiţia în acele locuri. Masa cea mare din prima cameră era aranjată pentru recepţia oaspeților într-un mod minunat şi festiv, cu vesela din cristal şi argint, în culori alb-albastru, pe care, cu siguranță. v-o amintiţi şi voi foarte bine. Toate acelea, atât de frumoase, m-au impresionat profund. Mai ales pentru că Maika nu era foarte încântată de mine, deoarece nu și-a dorit pentru fiul ei o femeie care avea deja doi copii- un lucru pe care mi l-a reproșat deseori în mod direct (vorbitul oamenilor pe la spate nu i-a stat niciodată în caracter).

Mama lui Tata, Maika, îmi amintește atât de mult de Beregsău Mic, încât trebuie să vă spun mai multe. La început, situaţia noastră nu a fost foarte clară, eu şi tata fiind aduși în casa părinţilor lui, pe când Beregsău Mic era imperiul lui Maika. Dar, încetul cu încetul, mi-am găsit locul meu acolo, la început din obişnuinţă şi mai apoi cu plăcere, pentru că îmi plăcea de ea şi puteam comunica cu ea.

Maika era o fire versatilă şi, după cum era obiceiul în marile case din Budapesta, ea era foarte citită, formată şi instruită în cele mai bune şcoli, dar şi de guvernante, probabil de origine franceză și germană, la fel cum s-a întâmplat şi cu Tata şi frații lui. Evident, călătorise mult și văzuse lumea. Era fluentă în maghiară, germană, sârbă și franceză. Ca personalitate, era o adevărată doamnă, cu o prezență impunătoare și cu o statură dreaptă, și obișnuia să dea ordine celor responsabili cu casa și cu întreaga afacere a familiei. În grădină și în bucătărie, în schimb, întotdeauna și-a exprimat numai dragostea. A trăit zeci de ani la moșia din Beregsău Mic, a locuit acolo și a administrat-o pe timpul verii. Când Tata era copil (pe asta o știu numai din auzite), pe timp de iarnă locuiau la oraș, într-o casă mare și frumoasă din Elisabetin, una dintre cele mai frumoase zone ale Timișoarei.

Maika a fost întotdeauna sinceră și corectă, iar cu voi, copii, Suse și Anne, ea mereu s-a purtat frumos. Ba chiar a adoptat doi copii sârbi, pe care i-a crescut de parcă erau ai ei. În anii dificili de după război, când lucrurile încă mai mergeau bine pentru noi, nu duceam lipsă de hrană și o împățeam cu alții. În acele vremuri, oamenilor în vârstă sârbi li se oferea ospitalitate, erau îngrijiți și hrăniți. Și în fiecare zi aveam musafiri.

Tata și Beregsău Mic păreau creați unul pentru celălalt. Tata avea nevoie de multă muncă și de zile de lucru cât mai bine organizate și mai productive posibil. El era implicat în toate treburile moșiei. Nici nu se făcea bine ora 5, că el deja era afară, să supravegheze cultura și animalele. O parte din lucru se făcea la conac, la principala noastră reședință: se pregăteau carele cu cai, se mulgeau vacile și oile și, mai ales, se hrăneau cei 100 de porci, care trebuiau îngrășați. La ora 7 sau 8, eram cu toții pe verandă. În timpul verii, mâncam acolo; în timpul iernii, mâncam în prima cameră. După micul dejun, uneori după numai câteva înghițituri, Tata pleca cu trăsura (la acea vremea, desigur, era un car tras de cal) sau călărea până în pustă, unde aveam ogoarele și un grajd foarte mare. La un moment dat, înainte de război, în grajdul acela erau 51 de cai. În timpul meu, au existat mai puțini, și nu mai era niciun cal de călărie rămas acolo. De asemenea, mai era o turmă mică de vaci, formată din aproximativ 30 de animale, majoritatea juninci. Pe lângă cai și vaci, creșteam și porcii acolo. Majoritatea muncitorilor își aveau locuințele acolo. Toate astea făceau parte din rutina zilnică a lui Tata. În cele mai multe zile, revenea pentru scurt timp la conac, la ora prânzului.

Toți erau tratați ca niște oaspeți și mâncau la aceeași masă cu noi. Bucatele erau foarte bune, din belșug și mâncate cu poftă.

Aproape niciodată nu eram singuri la mesele de prânz sau de seară. Vara aveam mai mereu oaspeți: unii erau studenți de la universitatea de agricultură, care își făceau anul de practică la noi; mai mâncau cu noi Olga, Nicu, Miriana sau Sasha. Vara, mai ales, primeam refugiați la noi în casă (Adam si Magda Messmann, care fugiseră din Iugoslavia, împreună cu fiica lor cea mică; Magda era foarte eficientă în bucătărie și Adam primise de lucru ca magazioner sau ceva similar). Cine altcineva mai venea la noi la masă: întotdeauna o cunoștință, un prieten, un vecin, veterinarul, pastorul, notarul, unii comercianți sau cumpărători, oricine făcea afaceri cu Tata sau cei care veneau să discute cu el. Toți erau tratați ca niște oaspeți și mâncau la aceeași masă cu noi. Bucatele erau foarte bune, din belșug și mâncate cu poftă. Apoi, în bucătărie, cel puțin șapte oameni luau masa – cele trei sau patru fete, adică bucătăresele, una sau două servitoare (eu nu am mai prins guvernantele), precum și alți muncitori care se nimereau prin zonă. Uneori veneau la masă și oamenii din sat, cei care primeau de lucru ocazional, așa cum era Baba Tina, de exemplu, care se mai ocupa din când în când cu păstoritul oilor, sau cei care veneau să ne ceară ajutor.

Grădinarul, fierarul și alte două sau trei familii trăiau în complexul ridicat în curtea mare din spatele conacului, în case separate (cam două familii per casă). În vremea mea, în total, 14 familii locuiau în acel complex.

Familia lui Ivan Mučalov Senior, circa 1930. Primul rând de la stânga: Milutin Mučalov (1909 - 1999), neidentificat, Olga Mučalov (1903 - 1981), neidentificat, Ivan Mučalov Senior (1868 - 1935), neidentificat, Ivan Mučalov Junior (1907 - 1975), neidentificat, neidentificat. Al doilea rând, de la stânga: Eugenie Demetriades (1852 - 1947, mama Jelenei Lilič), neidentificat, Jelena Lilič (1881 - 1947, soția lui Ivan Mučalov Senior, de asemenea cunoscută drept Maika), neidentificat, neidentificat.

Familia lui Ivan Mučalov Senior, circa 1930
Primul rând de la stânga: Milutin Mučalov (1909 – 1999), neidentificat, Olga Mučalov (1903 – 1981), neidentificat, Ivan Mučalov Senior (1868 – 1935), neidentificat, Ivan Mučalov Junior (1907 – 1975), neidentificat, neidentificat.
Al doilea rând, de la stânga: Eugenie Demetriades (1852 – 1947, mama Jelenei Lilič), neidentificat, Jelena Lilič (1881 – 1947, soția lui Ivan Mučalov Senior, de asemenea cunoscută drept Maika), neidentificat, neidentificat.

Și dacă tot vă povestesc despre viața plină de culoare din Beregsău Mic, trebuie să vă spun că, uneori, în timpul vacanțelor de vară, mă vizita soacra mea de la Brașov, „Grossi”, împreună cu Hans Otto și cu Ingrid. Așadar, era foarte plăcut pentru mine să le am pe cele două mame soacre alături de mine (Maika deja începea încet-încet să vadă ceva bun în mine, așa cum chiar ea ar fi spus la un moment dat), iar cu Grossi m-am înțeles bine până la sfârșitul zilelor ei. Cred că trebuie să fi fost în vara anului 1946 când tot timpul meu liber mi-l petreceam plimbându-mă prin parc cu Grossi; cred că atunci am reușit să fiu mai sigură pe mine, căci am auzit-o pe Maika spunând despre asta: „ca o prințesă într-un roman…” Cu voi, Suse și Anne, și cu Kremper și Ingrid (ați fost la fel ca cele 4 petale ale unui trifoi cu 4 foi ), Maika organiza seara, în parc, piese de teatru sau reprezentații de dans. Alteori, în camera de zi, ea vă cânta marșuri la pian.

În timpul vacanțelor de vară, casa noastră era și mai plină decât de obicei. Iar seara, când toți stăteam în jurul mesei, grădinarul sau una dintre servitoare ne aducea la desert câte o roabă complet încărcată de pepeni galbeni și roșii, unul mai frumos decât celălalt, proaspăt scoși dintr-o fântână unde fuseseră ținuți la rece. Iar când niciunul dintre noi nu mai putea lua nici măcar o singură înghițitură, în ciuda tuturor ispitelor, noi toți cei de la masă începeam să tăiem cojile de pepeni în bucăți mici. Cârdul de curcani (am avut aproximativ 50 de curcani) știa ce urmează, dar și alte păsări de curte – gâște, rațe – care erau deja adunate în jurul nostru de ceva timp, își primeau partea lor.

În fiecare dimineață, fiecare dintre noi aveam sarcini individuale de îndeplinit. Voi, Suse și Anne, de exemplu, aveați de cules prunele, pentru că făceam schnapps din fructele celor 400 de pruni ai noștri. Nici nu știți cât suntem de recunoscători pentru asta, căci în sezonul prunelor aveați amândouă de lucru, zilnic. Iar când nu era sezonul de cules prune, nu aveați școală sau nu vă găseam nimic altceva de făcut, obișnuiați să stați lângă mine și să învățați să tricotați sau să croșetați. Noi toți – Trude, care venea odată la câteva săptămâni, doamna Kemper, orice oaspete de-al nostru și eu, evident – o ajutam pe Maika. Primăvara, aveam de curățat sparanghelul și asta ne făcea o mare plăcere înainte de fiecare masă. Adeseori stăteam afară în curte să curățăm legume de toate felurile, mai ales atunci când puneam murături și când orice mână de ajutor în plus era binevenită. Grossi cosea la mașină săculeți mici pentru semințe: ea mereu găsea câte ceva de încropit, la care alții nu se gândeau deloc. Nu erau neapărat lucruri spectaculoase, ci mai degrabă importante, utile și bune de avut, cum ar fi veste sau șorțuri pentru voi, copii.

Tata, după cum vă ziceam mai devreme, nu era acasă în majoritatea timpului. Era mai tot timpul plecat la lucru sau la oraș, ca să rezolve una-alta, să vorbească cu cineva, să cumpere cereale etc. Dar și noi, cei care eram acasă, mereu găseam câte ceva de făcut sau de rezolvat. De exemplu, pregătirea cărnii afumate – întotdeauna la mare cerere, ori altele care trebuiau pregătite sau aduse. Odată am zărit-o pe soția grădinarului, atât de liniștită și singură în micuța ei grădină și mi-am spus: „Oh, ce viață frumoasă avem noi aici!” De asemenea, Maika mergea des în grădină, uneori însoțită de voi, ca să discute cu grădinarul sau să culeagă legume.

După masa de seară, se lăsa liniștea în casa noastră. Doar Tata, când era în sfârșit în casă, se ocupa de partea de documente și hârtii contabile. Avea un caiet în care trecea toți puii de animale nou-născuți, iar când erau viței sau păsări, îl ajutam să le găsească nume. El mai păstra și un jurnal al tuturor muncilor prestate pe moșie, de către cine și în ce perioade de timp. Vara, de exemplu, pe lângă muncitorii rezidenți ai moșiei, veneau și mulți sezonieri. Tata petrecea multe ore desenând planuri pentru tot ce era nevoie de construit în toamnă sau în primăvară și unde; tot el ținea evidența tuturor celorlalte lucruri, cum erau cerealele: pe lângă grâu și porumb, mai erau și semințele de floarea-soarelui, de cânepă și de mac.

Pâinea o făceam de două sau de trei ori pe săptămână. Servitoarele, care în fiecare dimineață la ora 5 erau deja în bucătărie, frământau bilele mari de aluat. După aceea, preț de câteva ore, un alt servitor încălzea cuptorul cu vatră -cel de afară, din spatele casei. Pâinea era pusă la copt în matrițe mari de copt, înalte și rotunde, foarte asemănătoare ca formă. Pâinea era gata atunci când se ridica de două ori peste nivelul marginii matriței de copt. Șapte sau opt astfel de pâini puneam la copt în fiecare săptămână. Pe verandă era un dulap mare, exclusiv pentru păstrarea pâinii. Acesta avea o placă, ca să poți sta acolo și să tai pâinea. Placa era plină de pesmet mai mereu, deoarece oamenii mergeau des la dulap să taie pâine. Să fiți recunoscătoare pentru făina din belșug pe care o aveam și pentru multele lăzi de făină care ne aparțineau.

Dese erau zilele, pentru mine mai ales, când unul, doi sau chiar trei porci erau tăiați. Casa părea atunci să prindă din nou culoare și să se transforme complet pentru acest eveniment. Toate ajutoarele se adunau în jurul unui ceaun mare de gulaș, iar fiecare se distra și încerca să ghicească mărimea bucății de carne pe care urma să o scoată. Cel mai ademenitor miros pornea din bucătărie și se răspândea, pe rând, în toate camerele, iar oamenii se îmbulzeau să își ia rația de carne și de bucăți de bacon. Tata și Milan supravegheau prepararea cârnaților sau pregăteau următoarele etape. Era o adevărată sărbătoare pentru majoritatea oamenilor, iar eu aveam impresia că jumătate de sat se strângea în acea zi la noi acasă, în curte, în spălătorie și în zona bucătăriei.

Într-o zi, Tata a adus acasă un radio. Radiourile aveau pe atunci niște antene imense…

De multe ori pe an, voi, copiii, aveați voie mergeți cu căruțe țărănești și să aduceți brânză de la ciobani. Oile noastre erau trimise la pășunat pe tot parcursul verii, împreună cu alte oi din sat, iar pentru asta primeam partea noastră de brânză. Primeam cam șase sau șapte bucăți mari de brânză, fiecare învelite într-un sac și în zerul propriu. Apoi mai era laptele. De la cele cinci sau șase vaci din grajdul din curtea din spate se aduceau, în fiecare dimineață, câteva găleți de lapte proaspăt. În primă fază, laptele trebuia degresat (pe vremea mea, asta se făcea cu ajutorul unei pompe centrifuge). Dar untul se prepara după rețeta tradițională, într-o putină veche, în care laptele era bătut la nesfârșit. Asta nu era deloc o muncă ușoară, era ca o adevărată artă, care solicita extrem de mult timp.

Bucătăria noastră era foarte spațioasă și era centrul tuturor lucrărilor și activităților. Cuptorul ardea neîncetat de dimineața până seara, până când totul era gătit, copt și pregătit. Iar Maika era ocupată cu toate cele. De exemplu, se asigura că grămada de varză (albă) era tăiată la timp și băgată la murat, în butoaie. Pe lângă asta, trebuia să se asigure și că la fel de multe inimi de varză erau adăugate în aceleași butoaie. Verifica șunca pusă la afumat, cârnații și carnea, și se asigura că toate sunt păstrate în condiții optime, acolo, în beciul lor.

Iernile erau, desigur, mai liniștite. Tu, Suse, trebuie să îți amintești lămpile cu petrol care trebuiau curățate, pregătite toate într-un șir lung, și de servitoarele care erau acolo să ne ajute.

În toate camerele conacului aveam sobe mari din teracotă. În serile lungi de iarnă, când Tata stătea la birou și scria, eu și Maika obișnuiam să coasem. De atâtea ori Maika mi-a citit cu voce tare! Îi plăceau în mod deosebit istoria și biografiile. De exemplu, odată mi-a citit despre Franz Josef, altădată despre viața la curte în Imperiul Țarist. Pe vremea aceea încă nu apăruseră televizoarele, dar noi aveam un gramofon. Într-o zi, Tata a adus acasă un radio. Radiourile aveau pe atunci niște antene imense, pentru o recepție cât mai bună a frecvențelor,

De două ori pe an, la începutul primăverii și la final de toamnă, o femeie foarte bună de etnie maghiară venea și petrecea câteva zile la noi, ca să coasă orice era necesar și să spele lenjeriile de pat.

Apoi, mai erau marile sărbători, și aici nu mă refer doar la Crăciun și la Paști, ci și la marea sărbătoare a sfântului protector al casei. Al nostru era Sfântul Gheorghe și îl celerbam în 6 mai, prin cea mai mare mare petrecere a anului, la care orice doritor era binevenit să participe. Trăsurile trase de cai mergeau, una după alta, la stația de tren, să preia oaspeții sosiți de la oraș. Dacă-mi amintesc bine, pe atunci aveam o trăsură și un landau; sau aveam doar două trăsuri? Pe când Tata era copil, exista inclusiv o trăsură vieneză cu vizitiu îmbrăcat în livrea. Cu multe zile înainte de marea sărbătoare, trăsurile erau scoase afară, spălate, lustruite, păturile erau curățate, caii erau și ei dichisiți și periați. Plecau trăsurile dis-de-dimineață la stația de tren, după oaspeții orășeni, și tot asta făceau tot restul zilei. Desigur, aveam și oaspeți din Beregsău Mic și din comunele învecinate. Pregătirile în bucătărie începeau și ele cu câteva zile înainte. O întreagă orchestră venea să cânte și să încânte oamenii. De multe ori, cântările și dansurile vechi sârbești se întindeau până dimineața.

Era cel mai important moment al anului, plin de bucurii și de distracție. Da, Beregsău Mic era al oamenilor, căci mulți dintre ei erau fericiți acolo.

Iar dacă cineva a fost vreodată menit pentru Beregsău Mic, atunci acel cineva a fost Tata. N-am cunoscut niciodată un om mai muncitor, mai înzestrat cu atâta răbdare și cu iubire, precum a fost el.


Traducere: Alexandra Palconi

Surse   [ + ]

1. Jelena Liliči, 17 aprilie 1878 – 11 noiembrie, 1947
2. Milutin Mučalov, 8 mai 1909 – 16 noiembrie 1999
1 comentariu la "Amintiri din Beregsău Mic (I)"
  • Daniela S
    19 februarie 2017 la 13:39

    Cu toate ca sunt in Banat de 30 de ani, trebuie sa recunosc ca trecutul acestuia ramane pentru mine necunoscut. Mi-a placut povestea rupta din realitatea locului si m-a facut sa retraiesc viata imbelsugata a oamenilor harnici de la sate.Pacat ca odata cu venirea comunistilor s-a rupt firul unei generatii cu traditie. Sunt convinsa ca daca istoria era alta, azi ne puteam bucura privirea de grandoarea conacelor care din pacate au ramas in ruina.

Lasă un comentariu